Fasole în lada de zestre

Cotrobâind prin pod după nişte teneşi de anul trecut (o, Doamne, ce depozite de vechituri sunt podurile curbate ale românilor!), am dat peste lada de zestre a bunicii. Cu ornamente încântătoare şi cu praful de jumate de deget, când i-am deschis capacul depozitarului straielor primite la nuntă de mam’mare, am fost întâmpinat c-un scârţâit de criptă vizitată la miezul nopţii şi de-o imagine demnă de Guiness Book! Din mica lădiţă decorată a mobilierului tradiţional, părinţii mei au scos definitiv straiele şi-au pus… fasole!
Lada de zestre era averea miresei. Îndesată de părinţii fetei ce se mărita, lada de zestre era cartea de vizită a familiei. Era legitimaţia de soţie devotată, paşaport pentru abc-ul căsniciei, gura de oxigen pentru vremuri de restrişte. Era mândria casei, ocupând locul central. În jurul ei, restul mobilierului pălea.
Demodată, după 100 de ani, lada de zestre a bunicii stă aruncată sub colbul uitării. Destinată să fie aşezată în capătul laviţei/patului pentru a păstra hainele de sărbătoare, podoabele populare, zgardanul, mărgelele, actele casei, banii şi tot ce era mai de valoare, fosta purtătoare de comori a devenit loc bun de-adăpostit fasole – comoara bună de pus în oală a oamenilor de la ţară!
Făcând o analogie cu lada de zestre a Bisericii, evenimentul hazliu de mai sus, mi-a dus gândul la o predică a fratelui Petru Lascău, care întreba lăcrimând “Cine ne-a furat comoara din lada de zestre?”. Adică unde este astăzi Duhul Sfânt din Biserică?
Odată înălţat la cer, Hristos nu ne-a lăsat săraci, ci în locul Său ne-a dat Trusoul Divin: Duhul Sfânt, care este, aşa cum ştim cu toţii: zestrea bisericii! Fără El, Mireasa nu creşte, Biserica nu se înmulţeşte, fraţii nu pot lua decizii înţelepte (Faptele Apostolilor 15:20). Nu au cum, cu toate tehnicile de intelecto.
Ca şi bătrânii mei care au considerat lada de zestre ceva învechit şi nepotrivit vremurilor actuale, pentru bisericile contemporane, Duhul Sfânt e demodat, a devenit Cenuşăreasa predicilor, e negat ori ridicularizat. Startul cesaţionist l-a dat Augustin, care a scris că Duhul nu se mai manifestă prin daruri în biserică. Ceea ce nu vor unii azi să înţeleagă, e că Sfântul Părinte a trăit exact în perioada în care biserica a devenit din prigonită prigonitoare, când creştinii erau aduşi cu arcanul în altare de pe coastă şi botezaţi. Însă între păgânii-creştini fardaţi, chiar udaţi în botez, Duhul Sfânt nu se coboară.
Continuţionaliştii au căzut în cealaltă extremă: abuzează prin expuneri în care unii fac show, alţii văd duhuri în biserici, alţii visează cu ochii deschişi. Ades, trec dincolo de Apocalipsa 22. Iar ce aduc de-acolo, din punct de vedere biblic, nu-s comori, ci mai degrabă… fasole.
Biserica ce nu-şi foloseşte comoara din lada de zestre, riscă să arunce în lupta pentru cer predicatori ce merg de colo-colo prin adunări şi fiindcă nu citesc Scriptura cu ochelarii Mângâietorului, expunerile de la amvon aduc poporului un amestec de Geneză şi Apocalipsă, un fel de iahnie spirituală, o fasole bătută, cu multe boabe, neunsă. Greu de digerat. Consecinţa: un public tot mai pestriţ, tot mai zgomotos, tot mai monden, tot mai robit, nemulţumitor, nesfinţit, nepregătit, neimplicat. Stereotip, sterp, static, stângaci. Nepocăit, nemântuit. Sortit eşecului şi pieirii.
Acolo unde din lada de zestre se scoate zilnic Duhul Sfânt, se produce mişcarea despre care Spurgeon susţinea că Biserica are cea mai mare nevoie. Fiindcă Duhul nu stă impasibil, nu tace, nu trece neobservat. El se mişcă, lucrează, cosmetizează sufletele. Duhul Sfânt e agentul regenerării, instrumentul schimbării caracterului, agentul sfinţirii, dinamul creşterii spirituale. E darul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2:38), sigiliul (Efeseni 1:13), arvuna creştinului pentru momentul răpirii (Efeseni 1:14). El posedă raţiune (1 Corinteni 2:10-11), a inspirat Scripturile, predicatorii, misionarii, conduce Biserica în închinare, inspiră poeţii, scriitorii, laudă, învaţă, mustră, mijloceşte pentru credincioşi cu „suspine negrăite” (Romani 8:26), dă îndrăzneală, „toarnă dragoste în inimi” (Romani 5:5), vorbeşte (1 Timotei 4:1), convinge păcătosul (Ioan 16:7), îndrumă (Faptele Apostolilor 8:29),îmbărbătează (Faptele Apostolilor 4:31), generează naşterea din nou (Tit 3:5), face minuni, se întristează (Efeseni 4:30) sau poate opri vestirea Cuvântului (Faptele Apostolilor 16:6)!
Biserica prezentului este săracă tocmai pentru că nu foloseşte Duhul din lada de zestre. Problema care mă doare pe mine este dacă mai e acolo sau a plecat? Căci am putea să trăim ca în vremea lui Ezechiel: se aduceau jertfe la Templu, necontenit, dar sehina lui Dumnezeu plecase din locul prea sfânt!
Să aruncăm fasolea din lada de zestre. Locul ei nu e în biserici, ci în frigidere. Curăţindu-ne inima, vom reprimi Destinatarul. Avându-L pe El, El ne va avea pe noi! Ioan ne spune că Duhul Sfânt va fi în noi şi va rămâne cu noi. Iar noi vom fi cu El, şi în El. Ca să arate practic acest fenomen, Papias ucenicul lui Policarp, a băgat un fier în foc. După ce l-a scos, ucencii au văzut foc în fier!
De Pentecosta, vă doresc nu numai să vedeţi Focul, ci, să-L şi aveţi!

Advertisements

Pe malurile cerului

E ostrov încercuit de ceruri şi plin de oseminte pământul. E ostrovul în care Hristos şi-a acostat biserica cu-ai săi pescari de oameni ce au cerul drept momeală nu posturile vacante şi microfoanele.

Biserica e vapor cu pânze şi nu înaintează decât atunci când în pânzele ei suflă Duh Sfânt. Pe catargul bisericii, ucenicii urmăreau printre lacrimi şi nori cum Hristos păşea din nou pe marea de văzduh spre ţărmul celălalt. Petru stătea cu urechile ciulite şi aştepta chemarea de-a păşi pe aer, ar fi păşit şi pe ace de gămălie după Hristos. Din Muntele Măslinilor s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie, scrie Luca, dar şi cu o mare certitudine. Acolo credinţa se odihnea la umbrele măslinilor deranjând şopârlele. Acolo nu au mai crezut în viaţa veşnică, în Împărăţia Cerurilor… acolo, cu lacrimile uscate pe obraji, au ştiut.

Au ştiut că pământul acesta al uşilor închise nu-i ţinta finală, aici nu-i acasă, aici nu-i de aruncat ancora. E insula bântuită de ceasuri ce transformă domnişoarele în babe şi flăcăii în moşi cu dinţii în borcan. Orologii ţintuite pe pereţi ce fac din leagănele pruncilor sicrie… fără milă. Ceasul ce ne aruncă părinţii în putrefacţie, noi îl purtăm pe mâna stângă, pe dreapta aşteptăm cip-ul şi liberi vor fi doar şobolanii din subsoluri.

Au ştiut că pământul acesta pe care dorim cu tot dinadinsul să ne descurcăm este un mal de cer, un ţărm de care ceru-şi zgârie valurile. O insulă înconjurată de văzduh. O insulă cu canibali în costum şi parfumaţi ce sorb cu nesaţ din cadavrul uns cu miere al păcatului. O insulă cu maimuţe emancipate şi dependente de fabrici ce produc de toate, numai fericire nu.

O insulă de roboţi cu suflete ce muncesc la strunguri şi aiurea şi abia aşteaptă weekend-ul să-şi spele maşina după care o parchează cuminţi şi cu grijă în garaj aşteptând în faţa televizoarelor să treacă povara timpului liber. O insulă de sclavi ai confortului ce şi-au vândut sufletele pe un ciolan de porc şi-o canapea moale în care aşteaptă liniştiţi nebunia.

O insulă de consumişti ce n-au alt ţel în viaţă decât să uzeze cauciucurile cărucioarelor şi să-şi chiftuiască burţile cu hamburgheri sintetici. „Cuget, deci exist!“ a fost înlocuit cu „Consum, deci exist.“ O insulă de cavouri suprapuse în care vie e doar pofta. O insulă în care moartea e cărată în Merţan. O insulă în care bătătorite sunt doar cărările dintre bucătărie şi toaletă, gură şi sticlă. O insulă în care minciuna calcă pe urmele Adevărului pentru a-I şterge urmele.

Au auzit aripi de îngeri fâlfâind şi scaune scârţâind sub mese şi farfurii spălate-n nori… au auzit cum stelele se ţes făcându-se covoare, au auzit cum serafimii-şi reglau vocile cu o partitură din Bach… pentru că vine Fiul.

Nu s-a auzit nici un ticăit de ceas nenorocit acolo, nici un geamăt de bolnav în metastază, nici o lacrimă spartă de podele, nici pământ uscat acoperind sicrie, nici flexuri zgârâind timpane.

Au plecat spre Ierusalim ferm hotărâţi să prindă Cerul. De atunci nopţile le-au dormit încălţaţi şi iepureşte pentru că ei chiar credeau în iminenta întoarcere a Căpitanului. Şi-au dat şi dinţii, şi pielea şi tot… doar să rămână pe catargul bisericii lui Hristos.

Noi… dăm zeciuială şi păstrăm orgoliul, viciile. Dăm duminicile şi reţinem celelalte zile pentru mângâierea firii. Visăm la o casă din care oricum vom pleca, la o slujbă care atunci când nu vom mai fi capabili să o facem vom fi aruncaţi ca măselele cariate, visăm Europa neştiind că în ochii europenilor nu valorăm nici cât un găinaţ de porumbel. Să visăm să ajungem sfinţi… şi asta ne ţine aici şi ne va duce dincolo.

Hristos revine!… dar nu când zic americanii.

 

 

Mi-e dor de ape tulburi

DSC_9918Te trezeşti în acelaşi pat şi-ţi aduci aminte de aceleaşi vise, care le-ai mai visat cândva; te duci în baie şi faci acelaşi lucru, pe care l-ai făcut şi ieri; te uiţi în aceeaşi oglindă, sperând să vezi ceva din ceea ce ai visat, dar vezi aceeaşi faţă, pe care ai mai văzut-o cândva; te speli pe aceleaşi mâini şi pe aceeaşi faţă, cu aceeaşi apă, apă rece, apă curată, apă sterilă; te îmbraci cu aceleaşi haine, de ieri şi de azi, şi te duci spre acelaşi servici de ieri şi de mâine; înainte de a ieşi din aceeaşi casă, îţi bei cafeaua de veci, din aceeaşi ceaşcă alintată care, va sfârşi murdară în aceeaşi chiuvetă, veşnic aglomerată; afară te aşteaptă aceiaşi cai putere, fără potcoave noi, fără vlagă, fără jar care te vor duce pe la acelaşi semafor, unde vei aştepta în faţa aceloraşi culori ca şi ieri, ca şi azi, ca şi mâine; la radio asculţi aceleaşi ştiri, mereu noi, pentru aceiaşi oameni vechi; la acelaşi serviciu de ieri te aşteaptă şeful de veci cu sarcini de azi pentru ziua de ieri; la sfârşit, adică la acelaşi sfîrşit nesfârşit de program te duci spre casă; spre aceeaşi casă, unde te aşteaptă acelaşi munte în chiuvetă, aceiaşi copii neastâmpăraţi , aceiaşi părinţi obosiţi, aceleaşi filme de doi bani şi o punguţă (de popcorn) şi acelaşi pat tăcut şi nefăcut; te culci şi visezi…

Te trezeşti în acelaşi pat şi-ţi aduci aminte de un vis; se făcea că te scoli şi te duci la baie şi te uiţi în aceeaşi oglindă ca să vezi aceeaşi faţă…însă picioarele nu te ascultă, sunt aceleaşi picioare slabe care-ţi fac zilele cenuşii şi grele, de plumb; lângă tine stau aceiaşi vecini bolnavi, pe aceleaşi covoare, pături sau rogojini; incurabili, mizerabili, fără speranţă; se ajută unii pe alţii în neputinţele şi scăzămintele lor dar, fiecare nutreşte speranţa că, atunci când se vor tulbura apele , va fi pe fază, va fi mai iute decât toţi ceilalţi; toţi se uită ofiliţi, apatici şi nostalgici spre aceeaşi apă; apă curată, apă sterilă, apă nemişcată; o, de s-ar tulbura apele în dreptul meu, să pot sări, pardon, să mă pot rostogoli primul în apă! De ce nu mai vine îngerul? Mi-e dor de ape tulburi. Chiar dacă nu ajung eu primul în apă şi mă pişcă un pic invidia, măcar cineva pleacă fericit, se externează din spaţiul cenuşiu şi aglomerat de anost al neputinţelor. Mi-e dor de ape tulburi, de fericirea unuia care se duce vindecat.

Te trezeşti în acelaşi pat, acelaşi pat al neputinţei; ,, vrei să te faci sănătos?’’ – ,,n-am pe nimeni’’… mi-e dor de îngeri şi ape tulburate; ,,ridică-ţi patul şi umblă’’- mi-e dor de Cineva! De cineva, care mă întreabă, a cărui vorbire discretă mă trezeşte, mă deranjează, mă tulbură, mă vindecă; mă vindecă fără să tulbure apele, cu excepţia celor în care se scaldă fariseii. Mi-e dor de oglindă, de casă, de semaforul la care am stat şi ieri şi azi şi mâine, de copii rebeli, de părinţi osteniţi. Cineva mă tulbură şi mă vindecă. Mi-e dor.

Prietenii reale (în contrast cu cele virtuale)

Când eram copiii, visele nu aveau graniţe, trăiam viaţa la altitudine chiar dacă nu aveam atitudini potrivite, ne doream să fim cei mai mari… dar crescând ne-am dat seama că banii se fac greu, părinţii nu cred în noi, pastorii nu văd în noi slujitori prezenţi ci doar “viitorul bisericii”… încet, încet am ajuns din vulturi să devenim nişte găinuşe fără aripi. Probabil de aceea ne-am apucat de citit unii…

În cărţi poţi fi prinţ, chiar dacă în lumea reală eşti un cerşetor; poţi să fii bogat chiar dacă în lumea reală eşti sărac şi încerci să plăteşti datoriile părinţilor cu alocaţia ta; poţi să fii înconjurat de prieteni chiar dacă te simţi singur; poţi să fii… chiar dacă… dar când coperţile se închid totdeauna eşti obligat să faci o călătorie din staţia virtual spre staţia real: în lumea în care părinţii nu te înţeleg, colegii fac “mişto” de strabismul tău, în lumea în care vezi că băieţii din biserica ta au terminat cu alto şi încep cu rândul de la sopran în timp ce tu eşti numai la alt… şi pentru că te simţi neacceptat există o soluţie, numită “soluţia lampa lui Aladin”. Şi duhul îţi vine în ajutor, prietenia stă de tine la o distanţă de un clik, se numeşte “prietenia virtuală”.

Nu doresc prieteni perfecţi pentru că nu există, vreau prieteni care te pot ierta atunci când greşesc. Prietenia adevărată se bazează pe cunoaştere, dacă nu cunoşti nu poţi adresa “te iubesc”, poţi săruta dar niciodată să iubeşti… ceea ce face diferenţa dintre o  prietenie virtuală şi una reală este că prietenie înseamnă mai mult decât câteva cuvinte scrise urmate de două puncte, paranteză. Uneori ai nevoie de o îmbrăţişare, alteori de o mână bătută pe umăr, alteori de o palmă… şi mai am ceva de spus în şoaptă: uneori ai nevoie de un sărut al iubirii, iar monitorul nu simte asta…

Doar un prieten real îţi va spune când faţa îţi este murdară de noroi, unul virtual probabil că nu va vedea, poate doar va intui… uneori cel mai bun prieten este cel cu care ai putea sta pe un pridvor spunând niciodată vreun cuvânt şi totuşi având sentimentul că a fost cea mai bună conversaţie pe care aţi avut-o vreodată… uneori pe “mess” doar când scrii, şi când ţi se scrie simţi că ai importanţă… nu vreau să spun că internetul nu e bun.

El este o trambulină benefică pentru stabilirea unor relaţii ce transcend distanţe geografice, distanţe de ordin social, cultural, religios… dar uneori prea departe ne-a aruncat această trambulină… Afară ne aşteaptă pomii înfloriţi, un mediu pentru prietenii adevărate (un apropo pentru cei care nu au văzut pomi înfloriţi şi înverziţi), nu se mai mătură seminţele de lângă “laviţa satului” dar ni s-au lipit literele de pe tastatură pe degete… În faţa calculatorului eşti utilizator, şi probabil mai greu eşti „un prieten”…

Prietenia adevărată se naşte în timpul căutărilor, în timpul liceului, al facultăţii, dar se menţine în plâns şi în râs, în durere şi în lacrima bucuriei, când râzi cu poftă, şi când renunţi la tine ca să împlineşti ceea ce Isus spunea: “iubeşte cum am iubit şi Eu…”

Lumea virtuală e lumea măştilor… Doi tineri mergeau la o biserică. Iat-o pe ea, avea o voce fermecătoare, un look ameţitor, purta şi Biblia cu ea dar mai purta ceva: purta numele de ipocrită. Dar ignorantul o plăcea, iar fata îl ademenea … cu timpul ignorantul a fost înşelat… Ipocrita purta masca cu ea, după cum se purta… atunci când cânta. Caracter ea nu avea dar nici el realism în aşteptări n-avea.

Virtualul îţi dă un somn dulce, un somn al liniştii nepăsătoare că eşti bine aşa cum eşti, când realitatea este alta… trebuie să avem aşteptări realiste, să iubim viaţa la parter trăind cu gândul la cer dar cu picioarele pe pământ.

Prietenul adevărat te ajută să visezi. Visul este frumos şi necesar în măsura în care ne construieşte o motivaţie pentru a face şi pentru a lupta pentru mai mult, nu pentru a “dormi” mai mult… Iar acum gata cu amintirile, haideţi să ne întoarcem în lumea reală, afară te aşteaptă o persoană căreia poţi să îi fii un prieten…

Teatru

Biblia imploră omul să respire mai adânc, să vegheze şi să se predea, acceptând tovărăşia cerească într-o lume câinoasă, mare parte locuită de nişte oameni cinici, repeziţi şi brutali. Chiar dacă tinerii de astăzi nu cred nici în rai, nici în iad, păcatul i-a convins pe cei mai mulţi, să renunţe la cercetări. Au început să abandoneze gândul de a alege viaţa bisericească, mergând pe ideea că mai bine este să rămână în lume şi să se gândească la biserică, decât să fie în biserică şi să se gândească la lume.

Am ales să fim o generaţie care să debuteze nefericit de dragul tuturor celor trecuţi de 50 de ani, bătrâni de la care am apucat, pe rând, ciocanul, secera şi neputinţa de a-L mărturisi pe Dumnezeu aşa cum este.

Pare surprinzător, dar nevoia de un soţ bucătar pune în genunchi o mulţime de femei. La fel de absurd s-a dovedit felul în care, din cauza unei infirmităţi şi a necesităţii de confort, biserica din România a îngenuncheat în faţa aceluiaşi dicton steril: “Fă-te că lucrezi!”,devenind cea mai nostimă persoană a unei farse, sub greutatea incoerenţei pe care o denunţă.

Alături de “dulceaţa” fără sfârşit a lumii ce ne înconjoară, creştinii vorbesc afectat despre viaţă, într-o stare de agitaţie nemaipomenită, invitaţi la un război utopic cu realităţile. Alţii pomenesc despre o satisfacţie nemăsurată şi o linişte de poveste, fiind imposibil să nu remarci arta cu care pacea, pe care pretind că o au, îşi destăinuie inutilitatea. Pentru că biserica este singura zonă în care creştinismul poate fi simulat, iar imitarea valorilor funcţionează vârtos pe un asemenea teren, unde, paradoxal, se încredinţează cele mai importante roluri actorilor celor mai lipsiţi de talent. Dresajul de acest tip operează pe cortexul expus a celor mai mulţi, făcându-i să se creadă egali unui Hristos, blând şi smerit cu inima.

Creştinismul de videoclip îşi aniversează astăzi ziua de naştere, lipsindu-i principalul sărbătorit, care nu ne-a învăţat niciodată să-L copiem, ci să-L reprezentăm cu cinste, fiindu-I martori în Colentina, în Ferentari şi în Pantelimon şi până la marginile pământului.

El ne-a spus ca să avem dragoste, ceea ce ne va recomanda ca nişte ucenici veseli, simpatici, degajaţi şi fără pricină de ceartă, potrivit înălţimii la care vrem să ajungem. Biserica va trebui să se întoarcă pe stradă, acolo unde s-a născut de fapt, încercând să reconstruiască imaginea împărăţiei lui Dumnezeu din cioburile unei vieţi demult apuse.


Cina cea de taină

Băteai domol şi norii silnici cercau zadarnic să Te-ascundă

Când Ţi-am deschis, în noaptea aceea, cămara-mi sufletului scundă.

De cum intraşi, târând lumina de lunga-Ţi haină aninată,

Chilerul mi-a părut mai muced, poiata mai întunecată.

Şi-n duhnitorul întuneric pândind prin colţuri înfoiat,

Eu însumi n-aveam loc, bicisnic, ci stam pe brânci şi-ncovoiat.

Dar ridicaşi din tindă mâna uşor spre-a binecuvânta,

Şi iată se bolti tavanul-nălţându-se deasupra Ta.

Te-am cunoscut, deşi veniseşi un tainic oaspe nechemat,

Şi-am priceput că Ţi-este sete şi încă, Doamne, n-ai cinat.

„M-am abătut să fac la tine, de-ngădui, cina cea de taină.

Chiverniseşte pentru Paşte şi pune-ţi grabnic altă haină,

Adună rudele şi soţii cu slugile la sărbătoare,

Şi toarnă apă caldă-n vase, să-i spăl frăţeşte pe picioare“.

– „Stăpâne, Ţi-am răspuns, şi glasul în gât mi se făcuse ghem,

În tot pământul n-am pe nimeni să vie-atuncea când îl chem.

Sărac şi fără de prieteni, mă ocolesc de mult drumeţii,

Căci n-am nici azimă, nici sare pe masa goală a vieţii.

Priveşte, ca-n pustietate-i: Doar eu în faţa Ta mă scol

Şi nu-i o dramură de pâine să-ţi pun nainte pe pristol”…

…Atunci spre inima-mi crescută purtându-Ţi slobod braţul drept,

Ca dintr-o lacră ne-ncuiată mi-ai scos-o repede din piept,

Ai rupt-o lesne ca pe-o roadă ce coaptă spânzura de ram,

Şi n-am simţit nici o durere, aşa de bucuros eram.

Apoi, frângând-o bucăţele, cum nu aveam la cină soţi,

M-ai dus tăcut la o răscruce şi-am împărţit-o-n zori la toţi.

Vasile Voiculescu

Jurnalul unei săptămâni neobişnuite

 

Duminică. Intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş. O mulţime de oameni Mă aclamă. Fals. E mijloc de campanie electorală şi de aceea nu cred nimic. Spre seară plâng. Văd Ierusalimul peste patruzeci de ani dărâmat şi Templul făcut una cu pământul.

 

Luni. Venit din Betania. Mi se face foame. Smochinul la care Mă duc îmi rânjeşte în nas, spunându-Mi că nu-i vremea rodirii. Îl blestem şi se usucă pentru că vremea rodirii e la timp şi ne la timp. Spre seară curăţ Templul de afacerişti pentru a doua şi ultima oară. Nici o şansă ca să înţeleagă oamenii că sacrul şi profanul trebuie despărţite.

 

Marţi. Încă o confruntare cu fariseii. Mi-e scârbă pentru că falsitatea religioasă e cea mai rea dintre toate. Nişte greci vor să Mă vadă. Oamenii înainte de programe şi biserici, vor să Mă vadă. Asta-i lucru bun.

 

Miercuri. Mă odihnesc în Betania, cu Maria, Marta şi Lazăr.

 

Joi şi vineri. Spăl picioarele ucenicilor. Mă împărtăşesc cu ei, mă rog până pe la 12 noaptea. De la 1 la 4 Mă mai rog şi în Ghetismani. Apoi, Iuda mă sărută şi ceilalţi Mă scuipă şi pălmuiesc. La 9 dimineaţa, cu trupul zdrenţuit de bici şi cu cununa de spini pe cap, Mă pun pe cruce. După ce mântuiesc un tâlhar, Îmi dau duhul pe la 5 după masă.

 

Sâmbăta. Prin locuinţa morţilor, transferându-i pe cei drepţi în cer. Unii au făcut un mic popas prin Ierusalim.

 

Dimineaţa. Sunt înviat de Duhul Sfânt trimis de Tatăl şi Mă arat Mariei. Acum alerg spre Emaus pentru că sunt doi dezorientaţi pe drum. Spre seară Mă voi întoarce în Ierusalim să înfiinţez biserica Mea. Zi încărcată…

 

 


 

Viața de după botez

Biserica primară a botezat într-o zi 3000 de oameni. N-au avut nici camere video, nici aparate de fotografiat să imortalizeze evenimentul. N-a fost o sărbătoare aşa cum le înţelegem noi azi, când numărul păstorilor invitaţi depăşeşte numărul candidaţilor de botez. Nu s-au dăruit flori şi n-au avut nici haine albe candidaţii, nici păstorii haine tivite cu aur.

Singura amintire a fost că i-a durut mâinile două săptămâni pe apostoli. O febră musculară pe care ne-o dorim în bisericile noastre. Apoi s-a lăsat noaptea peste cele 11 bazine de lângă Templu…

Viaţa de după botez i-a transformat în marturos, apoi în martiros şi n-au încercat niciodată să şi-o facă mai uşoară. Mântuirea nu se rezolvă cu o baie pentru că apa nu spală păcate. Doar sângele lui Hristos are putere de a face oameni noi. Firea pământească moare ultima şi când intrăm în sicriu ea încă mai îşi trage ultimele suflări. Nu confundaţi mântuirea cu botezul, doctrină ce a pulverizat creştinismul din România.

Oamenii de după Rusalii au fost oameni ai Cuvântului, stăruind în studiu biblic, au fost oameni ai rugăciunii ce făcea să sară tencuiala de pe pereţi, au fost oameni ai părtăşiei (a trebuit Dumnezeu să trimită prigoana ca să-i împrăştie prin toată lumea!), au fost oameni cu frică de Dumnezeu (nici n-aveai cum să nu fii când Anania şi Safira n-au apucat benedicţia finală, nici colecta), au fost oameni ai Templului pentru că orice zi în care fentau întâlnirea cu fraţii o considerau demonică.

Dacă nu avem aceste lucruri în noi înseamnă că firma e una şi alta-i ce este în interior sau „afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul”.

Botezul e mărturia unui cuget curat. Dacă nu este aşa atunci folosiţi şi săpun. Măcar trupul să iasă curat din sărbătoarea ţeapănă pe care o trăim din ce în ce mai rar.

 

 

Omul: sălaşul lui Dumnezeu, A.W.Tozer

Am bucuria și plăcerea de a vă informa asupra unei noi apariții de carte la editura Perla Suferinței. Fragmentele ce urmează sunt extrase din ea.

    Cu mult timp în urmă am decis că prefer să cunosc adevărul decât să fiu fericit în ignoranță. Dacă nu pot avea şi adevărul și fericirea, vreau adevărul. În cer vom avea mult timp să fim fericiți. 

    Oricine Îl caută pe Dumnezeu ca pe un mijloc de a ajunge la scopurile dorite nu Îl va găsi. Dumnezeul măreț, Creatorul cerului și al pământului, nu va fi una din multele comori, nici măcar cea mai mare dintre ele. El va fi totul în toate sau nu va fi nimic. Dumnezeu nu Se va lăsa folosit. Mila și harul Lui sunt infinite și înțelegerea Lui răbdătoare este peste măsură de mare, dar nu îi va ajuta pe oameni în alergarea lor egoistă după un câștig personal.

    Oh, Dumnezeule, dă-mi trei răni. Rănește-mă cu un sentiment al propriei mele păcătoșenii. Rănește-mă cu compasiune pentru lume și rănește-mă cu o dragoste pentru Tine care mă va face să urmăresc și să explorez mereu, să caut și să găsesc mereu.

    Vechea cruce este un simbol al morții. Ea susține sfârșitul aspru şi violent al ființei umane. Omul din vremurile romane care și-a luat crucea și a început să parcurgă drumul și-a luat deja la revedere de la prietenii lui. El nu avea să se mai întoarcă înapoi. Pleca pentru a i se pune capăt. Crucea nu a făcut niciun compromis, nu a modificat nimic, nu a cruțat nimic; ea a ucis tot ce este în om, în mod complet și definitiv. Nu a încercat să fie în relații bune cu victima ei. A lovit crud și dur și, atunci când și-a terminat treaba, omul nu mai exista.

    Noua cruce nu ucide păcătosul, ci îl redirecționează. Îl angrenează într-un mod mai curat și mai încântător de viață și îi cruță respectul de sine. Celui care se afirmă îi spune: „Vino și afirmă-te pentru Hristos”. Celui egoist îi spune: „Vino și laudă-te în Domnul”. Celui care caută senzații tari îi spune: „Vino și bucură-te de fiorul părtășiei creștine”. Mesajul creștin este înclinat în direcția modei actuale pentru a-l face acceptabil pentru public.

    În majoritatea bisericilor evanghelice acum este un obicei obișnuit să oferi oamenilor, mai ales celor tineri un maxim de distracție și un minim de instruire serioasă. În majoritatea locurilor este aproape imposibil să faci pe cineva să vină la o întâlnire unde singura atracție este Dumnezeu. Singura concluzie pe care o poate trage cineva este că pretinşii copii ai lui Dumnezeu sunt plictisiți de El, deoarece ei trebuie ademeniţi la o întâlnire cu o bomboană pe băţ care ia forma filmelor religioase, a jocurilor și a gustărilor.

    Aceasta a influențat întreaga structură a vieții bisericii și a adus la viață un nou tip arhitectural de biserică, prevăzut să găzduiască vițelul de aur.

    Orice obiecție adusă celor care duc mai departe creștinismul vițelului de aur actual este întâmpinată cu un răspuns triumfător: „Dar îi câștigăm!” Sunt câștigați pentru ce? Pentru adevărata ucenicie? Pentru purtarea crucii? Pentru renunțarea la sine? Pentru separarea de lume? Pentru răstignirea firii? Pentru trăirea în sfințenie? Pentru noblețea caracterului? Pentru disprețuirea comorilor lumii? Pentru autodisciplina dură? Pentru dragostea față de Dumnezeu? Pentru dedicarea totală faţă de Hristos? Bineînțeles, răspunsul la toate aceste întrebări este nu.

    Neocreștinii din zilele noastre au adoptat un nou decalog, primele cuvinte din el fiind „să nu ai altă părere”, și un nou set de fericiri care încep așa: „Ferice de cei care tolerează totul, pentru că ei nu vor fi responsabili de nimic.” Acum se acceptă să vorbești despre diferențele religioase în public cu condiția ca nimeni să nu încerce să îl convertească pe cel de lângă el sau să sublinieze greșelile din credința sa. Scopul acestor discuții nu este de a privi în față adevărul, ci de a descoperi cum gândesc adepții unei alte religii și, astfel, să beneficiem de pe urma perspectivelor lor așa cum sperăm să o facă și ei.

    A căuta să fii prieten cu cei care nu vor să fie prietenii lui Hristos înseamnă să fii un trădător al Domnului nostru. Întunericul și lumina nu pot fi aduse împreună niciodată prin discuții. Unele lucruri nu sunt negociabile.

    Amintiți vă întotdeauna următorul lucru: nu poți purta o cruce împreună cu altcineva. Chiar dacă un om este înconjurat de o mulțime mare de oameni, crucea sa este numai a lui și purtarea ei îl separă. Societatea este împotriva lui, altfel nu ar mai avea nicio cruce. Nimeni nu este prieten cu omul care poartă o cruce. „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit”.

    Singurătatea creștinului apare în urma faptului că el umblă cu Dumnezeu într-o lume lipsită de evlavie, o umblare care deseori trebuie să îl îndepărteze de părtășia creștinilor buni, la fel ca și de cea a lumii neregenerate. Instinctele lui date de Dumnezeu strigă după tovărășia cu alți oameni la fel ca el, oameni care îi pot înțelege dorințele, aspirațiile, cufundarea lui în dragostea lui Hristos, și deoarece în cercul lui de prieteni sunt atât de puțini cei care împărtășesc experiențele lui interioare, este forțat să umble singur.

    Omul cu adevărat spiritual este, într-adevăr, un fel de ciudățenie. El nu trăiește pentru sine, ci ca să promoveze interesele Altuia. Caută să îi convingă pe oameni să dea totul Domnului său și nu cere nimic, nicio parte pentru el. Lui îi face plăcere nu să fie onorat, ci să Îl vadă pe Mântuitorul lui glorificat în ochii oamenilor. Bucuria lui este de a-L vedea pe Domnul său înălțat și el să fie neglijat. Găsește puțini oameni care sunt dispuși să vorbească despre obiectul suprem al interesului său, de aceea el este, deseori, tăcut, trecut cu vederea în mijlocul gălăgiei făcute de discuțiile religioase. Din această cauză este recunoscut ca fiind obtuz și prea serios. Astfel, este evitat și prăpastia dintre el și societate se lărgește. El caută prieteni ale căror straie să le poată identifica după mirosul de mir, de aloe și de casie din palatele de fildeș, și fie că găsește câțiva, fie că nu găsește niciunul, păstrează aceste lucruri în inima lui, așa cum odinioară a făcut și Maria.

    Slăbiciunea atât de multor creștini moderni este că se simt ca acasă în această lume. În efortul lor de a trăi o viaţă liniştită, s-au „ajustat” societății neregenerate, și-au pierdut caracterul de pelerin și au devenit o parte esențială chiar a ordinii morale împotriva căreia au fost trimiși să protesteze. Lumea îi recunoaște și îi acceptă pentru ceea ce sunt. Acesta este cel mai trist lucru care poate fi spus despre ei. Ei nu sunt singuri, dar nici sfinți nu sunt.

Zeii vechi și noi

Efes, al patrulea oraş ca mărime din Imperiul Roman, era cunoscut drept oraşul-gazdă al zeiţei Artemis, pentru greci, pentru romani, Diana. Templul închinat zeiţei-mamă, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice, era loc de pelerinaj, dar şi cea mai importantă sursă de venit a oraşului.

Visteria acestuia era atât de plină, încât servea drept bancă comercială, de aici împrumutându-se chiar şi împăraţii. Totul era de vânzare.

Pe plan spiritual, mântuirea era relativ ieftină, dar totuşi aducătoare de venit: argintarii ofereau statuete cu Artemis sau cu templul Dianei, proprietarii de taverne şi hanuri ofereau confort, prostituatele îşi vindeau trupul, sexul fiind considerat drept act de închinare.

Într-o astfel de atmosferă, nu e de mirare că apariţia lui Pavel, cu al sau mesaj despre un zeu nou, Hristos – fără cont în bancă şi imposibil de înduplecat cu arginţi – a scandalizat întreg oraşul.

Pavel predica falimentul: exorcişti şi vrăjitori, argintari, prostituate şi bancheri, toţi ar fi ajuns în şomaj tehnic dacă urmau învăţătura sa.

Din fericire pentru noi şi din păcate pentru ei, viaţa bate filmul şi Hristos idolii păgâni. Mulţi şi-au ars idolii înaintea tuturor şi au realizat că “zeii făcuţi de mâini nu sunt dumnezei”.

Dar ce sunt atunci? Sunt micii demoni care ne “ajută” să-L ignorăm/uităm pe adevăratul Dumnezeu; au supravieţuit timpului, au însoţit creştinismul de-a lungul istoriei şi s-au întrupat în idolii moderni.

Artemis-ul lor s-a fărâmiţat în mii de zei, coloraţi şi frumos împachetaţi, pe care îi purtam în inimă şi-n minte, zilnic. Mai puţin vizibili, dar la fel de dăunători.

Într-o zi banală, acum aproape două mii de ani, Isus te avea pe tine în gând. Ochii săi sfâşiaţi de durere erau aţintiţi spre cer, picioarele şi mâinile ţintuite pe o cruce, iar ultimele sale cuvinte au adus mântuirea unui tâlhar şi iertarea călăilor Săi.

Şi tu, într-o zi obişnuită, vrei nu vrei, ai sute de gânduri ce-ţi ocupă mintea, ochii tăi privesc în mii de părţi, picioarele-ţi trec prin zeci de locuri, mâinile tale alină pe cineva sau te duc în păcat, vorbele tale încântă sau dezamăgesc.

Tot ce faci este închinat pe altarul cuiva, altarul tău, altarul altui om, zeu, Dumnezeu. În lumea noastră, cea în care “Hristos e totul”, uneori nimic nu pare a fi al Său, pentru că orice lucru devine idol, când ţine loc de Dumnezeu…

Familie, casa, masa, jocuri video, muzica, pornografie, internet, filme, prieteni, cărţi, baruri, cumpărături, iubit(a), somn, maşina, cruciuliţa, Kenvelo, fittnes, biserica, cariera, arta, avere, televizor, cafea, zâmbete şi lacrimi, o viaţă căldicică şi o mântuire ieftină.

Pe ce altar arde jertfa ta de zi cu zi?