Gânduri de trecut, în ziua de astăzi

seninul de sus curge-n ochii mei
primăvara-mi şopteşte-ncet, am venit
păşesc agale printre petece de ploaie
şi cânt cu paşii mei rătăciţi, un mozaic
cu sufletul pe un asfalt, rece, încremenit

sus, plâng norii printre copaci cu crengi
de gânduri, prin muguri rătăciţi
şi florile-şi scutură-n vânt nebun petale
de ieri gândurile le-am făcut inele, pentru
trei de mâine şi astăzi, visările le-am adunat
de la fereastra trecutului tău şi-al meu, în mine
apoi le-am dat păsărilor care zboară-n, înălţimi
de suferinţă, să le poarte în depărtări, de tine

am rămas cu o rană-n soare, care mă doare
pun lacrimi în ţărână, pansând tristeţi
întorcerea lor îmi va fi balsam în gânduri
să sădesc în pământul vieţii şi-n arături de timp
iubiri în primăveri care renasc şi nu în veri
aştept acum un fragment de ploaie, îngândurat
asfaltul să fie cald, pentru ca lacrima mea
ce-mi picură, să se evapore în calea ta
şi-n gândul tău, să pot sa zbor prin el
pe-o pasare albă, pe cer senin, cu adieri de dor


How many thank yous is too many thank yous?

This is something from when I was living in Britain.

I’m sitting alone in a restaurant by a train station to shelter from the rain and get a bowl of soup. Hot soup on a rainy day! I;m like a weather-warrior. I’ll take your rain and make it taste like minestrone.

“It will be two minutes”, says the older  lady who runs the place to me, her only customer. “Thank you!” I say

I turn and watch commuters hold newspapers above their heads or dash into taxis as the heavens whip the world with water. They’re not getting soup, these clowns. It didn’t even occur to them. But I am.

“Thanks,” I say, as the lady puts a glass on my table and walks off to get some water.
“Cheers,” I say, when she returns and pours it in my glass. “Thanks.”
“Your soup will be two minutes,” she says, again, reassuringly.

I nod.
“Thank you,” I say.

She brings me a knife and fork and places it on the table in front of me. “Ta,” I say, and I ignore the fact that I am thanking her for a knife and fork when in fact I am having soup, and she wanders off.
And then she comes back with a spoon and places it in front of me.

“Thanks,” I say.

To be honest I’m starting to feel like there’s a bit too much thanking going on here. She’s staggering her efforts and I’m having to register my appreciation at every single stage of our interaction. I feel like I could be in danger of going thankrupt. I will have to file for thankruptcy. But what else am I suppossed to do? Just sit in silence? I have to say something, and it has to mean “thanks”, otherwise it’d be, “Oh,water”, or “great cup” or something from a Seventies comic like “Brill-o!”. Thanks are important. After all, this is Britain.

And then I hear her put my soup in a microwave and I realise, wow, this really is Britain.

“Two minutes!” she calls out.
“Would you like some bread?”
“Thank you, yes,” I say, sighing and slowly she ambles over with a little basket of bread.
“Thanks,” I say, bitterly, and she turns and walks off, but comes straight back with a small bowl of butter.
“Thank you,” I hiss, because this has to end, but bringing someone a small bowl of butter is already a thankless task, without making it a task without thanks.

I pick up my already-thanked-for-knife, we’re evens on that, but she’s nack offering me an as-yet-unthanked-for butter knife. A specialist knife.
I take it and nod.
She hovers.

“Nice one, cheers,” I say, trying for an alternative, and she goes again.

She wasn’t hovering because she wanted thanks, I think. She was hovering because she wanted confirmation that Ijacknicholsondeparted knew I was holding a butter knife. Something that meant, “Yes, I register this knife and it has passed my initial knife-test.”
It’s impossible to stop thanking her if she goes on like this. I cannot seem rude. I’ve apologised to bins I’ve bumped into before, and this woman is an actual personwith feelings and thoughts and…
Bzzzz ding!Soup’s ready!

“I’ll bring you your soup now” she calls out.
“Thanks,” I reply, shaking my head at myself, and “Thanks,” I say when she brings it over.
“I’ll get you salt,” she says.
“Thanks,” I say.
“Please,” I sigh. “Thanks.”

I have never resented someone so much for doing so much for me. But I know that all this is about to change. Because soon I will have the power. I will give her something! Payment! And we all know what will happen then!

So I scoff my soup and drain my drink and wait for rain to abate, then ask for the bill and when she gives it me, I smirk and say “thanks…”.
She can have the last one. I don’t care. Because then I hand her a crisp £5 note, and I look deep into her eyes, and she takes this note from me, and there is a moment of pure understanding, a shift in roles and power, and she looks at me, and she says, “I’ll just get your change.”

WHAT? NO! That is not fair!

She heads for the till as I stand there, a potential thankee unthanked, and feeling like a proper thanker.

“Here you are,” she says., popping the change in my hand.
“Brill-o!” I say.


Contagious, Audacious Love – by Bob Goff


I used to think being loved was the greatest thing to think about, but now I know love is never satisfied just thinking about it.

We have a house down by the water, and there’s a little grass path where couples hold hands and walk along the bay front. My wife and I sit on the back porch and hold hands a lot too as we watch the couples meander by. We’re close enough to the water that they wave to us, and we wave back, a nostalgic snippet from another time where people waved to each other during slow walks. This is how I met Ryan.

One day, Ryan came walking down the path all alone. Ryan waved to us and we waved back like we did to everyone. But instead of moving on, Ryan just stood there on the path, waving and not moving. Because he kept waving, we kept waving. It was a little awkward, honestly. I wondered if perhaps this young man wanted to talk, so to break the tension, I made the short walk from the porch to the path to say hello.

“Hi there, how’s it going?” I said, reaching out to shake his hand and give him a break from all the waving.

“Hi, I’m Ryan and I’m in love,” he said confidently. Ryan had that glazed-over look that smitten guys get.

“Well, Ryan, that’s just great! Congratulations.”

“No, no… that’s not why I came,” Ryan stammered. “What I wanted to say is that I walk by your house all the time… and I have this girlfriend, you see… and…” He paused.

“I want to know if it would be okay…” He paused again. “. . . if I asked my girlfriend to marry me in your backyard?”

He talked like he had been holding his breath for quite some time. I was taken aback by this love-glazed kid who would approach a complete stranger and ask to use his house to stage a great caper. But that’s the way it is when you are in love, isn’t it? All he knew was that he wanted the girl and was going to do whatever it took to get her.

“Ryan, that sounds like a fantastic idea!” I said, laughing.

“Really?” Ryan answered. I guess he had expected an instant no or a gentler “I’ll think about it.”

“Sure! Go get your girl and let’s get you two engaged!” With that, Ryan went half skipping, half floating down the grassy path. I think his feet hit the path about every twenty feet or so.

He was being strategic; he was being audacious; he knew what he was going to do. He was going to get his girl.

A few days later, we were sitting on the back porch again.

Couples were walking down the path holding hands. We would wave to them and they would wave to us. Then came an animated figure bouncing and waving happily with both arms. It didn’t take long for me to figure out that it was Ryan, and I walked down to the path to greet him.

“Hi!” Ryan yelped with his wonderfully goofy, glazed-over, I’m-in-love grin.

“Hi, Ryan, what can I do for you?”

“Well, you know how I am going to propose in your backyard?”

Yes, I remembered that. “I was wondering if you think it would be possible for us…” He did another Ryan pause, so I knew whatever followed would be a whopper. “… to have dinner on your back porch before I pop the question?”

I bit my tongue to keep from laughing out loud.

I’d never even met Ryan before that week, and now he was asking if he could have a marriage proposal and dinner on my back porch?

This kid has it bad! After a short pause, I shot back to young Ryan, “What the heck, of course you can have dinner on my porch, Ryan! That’s a great idea! What can I make for you?”

I don’t think he heard the question because off went Ryan, down the path. He seemed to be levitating — he may have touched down on the grass once or twice over the next hundred yards.

Ryan was another step closer to the prize. He was all in. He was all about doing and not just dreaming. He was going to get the girl.

By now, I found myself looking forward to my afternoon encounters with young Ryan. It reminded me how fun it was to be young and in love. I even started coming home early from work to sit on the back porch waiting for him, checking my watch every five minutes or so, wondering when he would come bouncing down the path with another outlandish request for a total stranger. And sure enough, Ryan came bounding down the path again, so I went down to greet him.

“Hi, Bob. Hey, I was thinking…” And then the pregnant pause. “Would it be possible for me to have some friends of mine serve us when we are having dinner on your porch?”

“You bet,” I shot back, laughing. I was already this far in with Ryan; what could it hurt to have a few of his friends over? “What a great idea. How many would it take to serve you two dinner?”

Ryan looked up with a Cheshire cat grin and sheepishly said, “Twenty?” Did he just say he wanted twenty people inside my house to be his servers? I was wonderfully stunned by the consistently audacious, almost vertical trajectory of Ryan’s plans. He wanted twenty people to serve a dinner for two? Now that’s service.

But when loves does, love does it big.

“What a great idea, Ryan! Twenty it is!” I said without hesitation.

Ryan bounced away down the bay front. I could tell that his head was ready to explode with anticipation. He had the vision, he had the plan, he had the place, and he had the staff. He was trigger-locked on the goal, and he was going to get that girl.

A few days later, I was at my post. Almost on cue, Ryan came galloping down the path.

“Ryan, how are the plans coming?”

“Well,” he said, “I was actually wondering if it would be okay if after dinner, and after my friends leave, you could put some speakers on the porch and maybe we could dance a bit?”

Of course you want to dance on a stranger’s porch. “Speakers it is,” I told him. “Anything else?” I was trying to get all the possibilities out of him now.

“Well, I think that about covers it for now. I’ll ask her to marry me after we dance for a bit.”

“Great idea,” I said to Ryan. “Go get that girl!” Ryan skipped off.

A day or two passed with no Ryan sightings. I almost felt a low-grade depression sinking in on me. Was the planning over? Were there no more whimsical and outrageous ideas from Ryan as he planned his caper? Was the mischief done? I sat on my porch, reflecting on how contagious Ryan’s brand of love was. And then, almost on cue, Ryan came running down the pathway again.

At this point, Ryan was a regular and he bounded across the lawn and up to the porch without hesitation. He was pretty winded, actually, leaning over with his hands on his knees trying to catch his breath. I wondered if I should give him a paper bag to breathe into. After a few long moments, Ryan straightened up. There was a pause while our stares met. I had learned that a pause by Ryan meant there was another whopper of an idea brewing in his head.

“Hey, Ryan, what’s up? It’s great to see you. How are the plans coming?”

“Do you…” He exhaled. “… have…” He inhaled. “… a boat?”

“A boat?!” I was belly-laughing as I asked him to repeat what I thought he’d just said.

“Yeah, do you have a boat?” Ryan asked more confidently as he straightened a bit.

“Well, actually, Ryan, I do!” I said with half enthusiasm and half awe at Ryan’s love-induced, audacious bender. He had that glazed look again as he looked me squarely in the eyes.

“Well, can I borrow it?”

Ryan was out of control. He had no idea what an outrageous thing he was asking. But you see, to Ryan, I wasn’t a total stranger — no one was. To him, the whole world was full of co-conspirators when it came to winning over his love. He was completely unaware of and unimpeded by what was proper, what was acceptable, and what was conventional. Nothing was going to get in the way of what he decided he was going to do.

“Okay, Ryan. The boat’s yours!” I said. “I’ll take you and your girlfriend out on my boat after dinner at my house, after your twenty friends finish serving you, and after you dance together on my porch. You can pop the question to your girl up on the front deck of my boat.”

Ryan floated away once again, clueless of the beautiful ridiculousness this girl was bringing out of him. Ryan was a study in focus, tenacity, and abandon. He was all gas and no brake.

What Ryan didn’t realize is that I decided to one-up him.

Why should he have all the fun? That night, I called the Coast Guard and told them about Ryan’s elaborate plan and his glazed over enthusiasm for his girl, which had swept him into a state of unparalleled whimsy. Ryan’s enthusiasm was contagious, and pretty soon the guy on the other end of the phone had caught the bug too. The Coast Guard officer and I hatched a plan of our own.

When the big night came, everything was in place. The night was balmy, the air was clear, and I think the stars even came out a few minutes early to see Ryan’s elaborate scheme unfold.

Ryan and his girl came walking down the path. When they got to the white Nantucket house on the bay, he led her up the stairs and across the lawn toward a candlelit table on the porch.

“Ryan, what are we doing? Is this okay? Whose house is this?” she whispered as she held his arm a little tighter. Ryan pulled out her chair and said this was for her as he sat her down.

The service at dinner by the twenty servers was impeccable, and the after-dinner dance was endearing as these two stood with arms around each other, slowly moving together on the porch. As they danced, they twirled and talked quietly. By now, evening had fully set in and the lights of the city mixed with the stars were starting to dominate the skyline. It was as if the early appearing stars had gone home and invited all of their friends, telling them, “You have got to see this.”

The evening was coming to its natural end, and Ryan took his girl by the hand and they headed back to the path. I’ve always wondered what was going through her head during all this. I hope it all felt like a dream.

As they got closer to the dock behind the house, Ryan gripped her hand, turned, and took her toward a boat that was tied to the end.

“Ryan, what are we doing?” she half demanded.

“C’mon,” is all he had to say as they came onto my boat. I was at the helm and they made their way to the bow. With the stars out in full view, we slowly motored out into the bay. After a short time, we approached the spot where Ryan and I agreed I would stop the boat so he could pop the question.

In a total coup de grâce, Ryan had fifty more of his friends on the shore to spell out “Will you marry me?” with candles — just in case he got tongue-tied or overwhelmed in the intensity and whimsy of the moment.

With their flickering sign as his backdrop, Ryan got on one knee.

“Will . . .” He exhaled. “. . . you . . .” He inhaled. “. . . marry . . .” He paused. “. . . me?”

There was a gasp followed by an immediate and enthusiastic yes.

In this, the most special moment of their lives, neither Ryan nor his bride-to-be noticed that the Coast Guard had pulled in behind us with their firefighting boat, just as the officer and I had planned. I gave the thumbs-up — the sign that she said yes — and he shot off every water cannon he had on the entire rig! It was a scene that belonged in New York Harbor on the Fourth of July with the Statue of Liberty in the background. But it wasn’t happening there, it was happening for Ryan because that’s the way love rolls; it multiplies. Ryan and his bride-to-be let the mist from the water cannons settle over them like a thousand small kisses.

Ryan’s love was audacious. It was whimsical. It was strategic. Most of all, it was contagious. Watching Ryan lose himself in love reminded me that being “engaged” isn’t just an event that happens when a guy gets on one knee and puts a ring on his true love’s finger. Being engaged is a way of doing life, a way of living and loving.

It’s about going to extremes and expressing the bright hope that life offers us, a hope that makes us brave and expels darkness with light. That’s what I want my life to be all about—full of abandon, whimsy, and in love. I want to be engaged to life and with life.

I enjoy those parts of the Bible where Jesus talks about how much He loves His bride. It makes me wonder if the trees and mountains and rivers are things He planned in advance, knowing they would wow us. I wonder if God returned over and over to this world He placed us in thinking what He had created was good, but it could be even better, even grander. I wonder if He thought each foggy morning, each soft rain, each field of wildflowers would be a quiet and audacious way to demonstrate His tremendous love for us.

I don’t know if God was a little bit like Ryan when He created everything, or if Ryan was a little bit like God. But what I do know is that Ryan’s audacious love is some of the best evidence I’ve found of the kind of love Jesus talked about, a love that never grows tired or is completely finished finding ways to fully express itself.

Zeii vechi și noi

Efes, al patrulea oraş ca mărime din Imperiul Roman, era cunoscut drept oraşul-gazdă al zeiţei Artemis, pentru greci, pentru romani, Diana. Templul închinat zeiţei-mamă, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice, era loc de pelerinaj, dar şi cea mai importantă sursă de venit a oraşului.

Visteria acestuia era atât de plină, încât servea drept bancă comercială, de aici împrumutându-se chiar şi împăraţii. Totul era de vânzare.

Pe plan spiritual, mântuirea era relativ ieftină, dar totuşi aducătoare de venit: argintarii ofereau statuete cu Artemis sau cu templul Dianei, proprietarii de taverne şi hanuri ofereau confort, prostituatele îşi vindeau trupul, sexul fiind considerat drept act de închinare.

Într-o astfel de atmosferă, nu e de mirare că apariţia lui Pavel, cu al sau mesaj despre un zeu nou, Hristos – fără cont în bancă şi imposibil de înduplecat cu arginţi – a scandalizat întreg oraşul.

Pavel predica falimentul: exorcişti şi vrăjitori, argintari, prostituate şi bancheri, toţi ar fi ajuns în şomaj tehnic dacă urmau învăţătura sa.

Din fericire pentru noi şi din păcate pentru ei, viaţa bate filmul şi Hristos idolii păgâni. Mulţi şi-au ars idolii înaintea tuturor şi au realizat că “zeii făcuţi de mâini nu sunt dumnezei”.

Dar ce sunt atunci? Sunt micii demoni care ne “ajută” să-L ignorăm/uităm pe adevăratul Dumnezeu; au supravieţuit timpului, au însoţit creştinismul de-a lungul istoriei şi s-au întrupat în idolii moderni.

Artemis-ul lor s-a fărâmiţat în mii de zei, coloraţi şi frumos împachetaţi, pe care îi purtam în inimă şi-n minte, zilnic. Mai puţin vizibili, dar la fel de dăunători.

Într-o zi banală, acum aproape două mii de ani, Isus te avea pe tine în gând. Ochii săi sfâşiaţi de durere erau aţintiţi spre cer, picioarele şi mâinile ţintuite pe o cruce, iar ultimele sale cuvinte au adus mântuirea unui tâlhar şi iertarea călăilor Săi.

Şi tu, într-o zi obişnuită, vrei nu vrei, ai sute de gânduri ce-ţi ocupă mintea, ochii tăi privesc în mii de părţi, picioarele-ţi trec prin zeci de locuri, mâinile tale alină pe cineva sau te duc în păcat, vorbele tale încântă sau dezamăgesc.

Tot ce faci este închinat pe altarul cuiva, altarul tău, altarul altui om, zeu, Dumnezeu. În lumea noastră, cea în care “Hristos e totul”, uneori nimic nu pare a fi al Său, pentru că orice lucru devine idol, când ţine loc de Dumnezeu…

Familie, casa, masa, jocuri video, muzica, pornografie, internet, filme, prieteni, cărţi, baruri, cumpărături, iubit(a), somn, maşina, cruciuliţa, Kenvelo, fittnes, biserica, cariera, arta, avere, televizor, cafea, zâmbete şi lacrimi, o viaţă căldicică şi o mântuire ieftină.

Pe ce altar arde jertfa ta de zi cu zi?


Între psiholog şi Hristos

Două liceence citeau curioase deunăzi Cool Girls. O revistă a generaţiei emoticon. Surprinse de povestea unei puştoaice, cititoarele de 19 ani m-au întrebat ce soluţie aş avea eu pentru cazul lui Andy, care se plânge redacţiei de disperarea sa: „Am 13 ani…, toată lumea mă vede Emo, părinţii mei divorţaţi nu mă înţeleg, prietenul m-a părăsit… Aş vrea să mă sinucid şi să scap de viaţă… de câteva ori am încercat… Ce mă sfătuiţi?”. Desprinsă parcă din pânzele lui Dali, psihologul de serviciu a sfătuit-o să privească dincolo de probleme…, să gestioneze disperarea…, să-şi schimbe hainele negre…, să se uite adânc în interiorul ei pentru resurse. „Urmăreşte un film, scrie poezii, citeşte o carte, fă sport… Dacă nu te place nimeni, încearcă să-ţi faci prieten un animăluţ: un câine, o pisică…”(!!!). Şocant răspuns. Benefic ca o frecţie la piciorul de lemn, ca parfumul pentru statui, ca un slide cu răsărit pentru orbi. Ori ca un telefon cu dulcegării pe fir pentru surzi. Nimic care să o ajute pe Andy.

Aproape zilnic am ocazia să văd tineri cu lacrimi în ochi, ca puştoaica de mai sus, sfâşiaţi de lupte pe care nu le-au putut duce. Răniţi, descurajaţi, nemulţumiţi, înşelaţi de visele lor. Dezamăgiţi de realizările lor, de forţele lor, ba chiar de Dumnezeu, cum ar îndrăzni Philip Yancey să spună! Cu garda lăsată, cu spadele jos, ei nu mai vor să lupte sau nu mai cred că pot învinge. Nu pot privi decât la eşec. La monumentul fatalităţii. Sunt în plin „război”, dar vor să iasă din tranşee. Ar vrea să evadeze undeva, să fugă departe, neştiuţi de nimeni. Ruşinaţi, stau cu capul plecat. Cu inima cât puricele, simt gloanţele ce le trec pe la urechi şi se tem. Tremură. Nu îndrăznesc să privească în jur, în ochi, în lături. Şi nici în sus! De ce? Pentru că sunt singuri într-o lume din ce în ce mai numeroasă, dar atât de pustie în relaţii omeneşti.

Duduia sfetnic citată mai sus mă provoacă să afirm că psihologia dumneaei, orice orizonturi ar deschide, e neputincioasă fără Hristos. E fără rod. E sterilă. E apă de ploaie. Sau o piatră-n bocanci. Dac-aş alege psihologia sa fără Hristos, este ca şi cum aş schia fără zăpadă sau aş umbla cu barca prin deşert. E ceva fără inimă, fără logică, fără speranţă. Între psihologie şi Hristos, numai ultimul poate schimba pe cei căzuţi, poate ghida pe debusolaţi, poate învia pe cei ce-alergă morţi pe stradă cu buletinul în buzunare. Nu neg psihologia, dar fără Isus nu-i decât un sanatoriu de bolnavi, în care se folosesc unii pe alţii pentru vindecarea lor. Cu psihologia fără Hristos, ai ştiinţă, dar rămâi fără suflet!

Îndemnăm tinerii să stea departe nu doar de bere, terase, manele şi horoscop, dar să ocolească pe departe psihologiile lumeşti, fireşti, culturale. Să ridice ochii spre cer. Să pună genunchii jos (mai des). Să-şi spună păsul în biserică. Să plângă mai des lângă păstori, lângă preoţi, lângă creştini, lângă familii pentru că, rănile generaţiei care vorbeşte mai mult cu degetele pe taste, nu-s vindecate încă, iar războiul nu s-a sfârşit. Miroase a praf de puşcă. Şi-n faţă, viaţa e lungă…

Cine-i de vină că plouă?

Dumnezeu ne-a vorbit zilele acestea prin apă. De câţiva ani buni, în România, digurile se rup, râurile îşi ies din fire şi vin nepoftite în casele noastre unde ni se urcă în pat. Apoi pleacă în zori cu casă cu tot. Apoi vin politicienii care promit ca şi Henric al IV-lea o găină în fiecare oală duminica. Pentru că multora atât le-a mai rămas. O cratiţă.

Am putea da vina pe pădurile tăiate. Idealul României e să mai rămână cu un copac. Cel al cunoştinţei binelui şi răului. Şi până îl găsesc pun drujbele pe toţi ceilalţi. În locul umbrei verzi ni se vor distribui umbrele de aceiaşi culoare. În locul oxigenului, măşti de gaze pentru noi şi pentru miile de maidanezi ocrotiţi de forurile internaţionale.

Am putea da vina pe români. Domnul Băsescu se arăta revoltat de faptul că amărăştenii şi-au construit casele pe albia râului şi nu şi le-au semeţit sus pe deal. Dar domnule preşedinte, de 2000 de ani ne ascundem prin borţi, peşteri şi văi. Pe deal sus ne văd tătarii, pecenegii şi cumanii şi e vai de noi. Jos în vale nu ne găseşte decât domnul Boc şi ne ia impozit pe găini, suflet, fumuri şi sărăcie.

Am putea da vina tot pe români. Păcătoşenia lor a ajuns la porţile raiului şi la sfintele urechi ale lui Dumnezeu. Avorturi, babe violate, manele şi guşteri, discoteci şi îmbătări, apoi fuga pioşi la biserică. Şi atunci Dumnezeu, sătul de mioritici, declanşează butonul cu ape, fix peste zona cu mănăstiri multe. Ceva nu se potriveşte aici… Dumnezeu nu-i cum cred românii.

Am putea da vina pe masoni, agenţiile străine, mişcarea sionistă şi stratul de ozon subţire ca pocăinţa multora, dar nici acestea nu stau în picioare fără câteva propte ridicole.

De ce vin ploile? De ce ni-s verile tot mai primăveri şi toamnele tot mai ierni?

Undeva în cer ceasul care învârte limbile universului a început să se agite încălecând legile după care a funcţionat până acum. Lucrurile se precipită, iar Dumnezeu în mod voit se uită în altă parte, lăsându-le o marjă bună de scăpare de sub control. Timpul nu mai are răbdare..

În altă ordine de idei poate că Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunile şi cântările. Când a lovit în 2005 uraganul Katrina peste americani, un pastor care avea 300 de membri s-a trezit după dezastru cu 3000 de oameni în biserică. A zis „De 8 ani de când sunt pastor aici am tot cântat că-L vrem doar pe El, şi El ne-a ascultat rugăciunile şi cântările şi ne-a luat totul.”

În așteptarea Mirelui

Eu n-am sa incetez sa ma lupt lupta cea buna. Pun armatura duhului, imi mentin pozitia, stau in picioare, nu ma voi clatina, nu voi ceda, nu privesc inapoi, nu ma odihnesc, nu ma retrag, nu voi tăcea. Trecutul mi-este iertat, prezentul mi-este rascumparat, viitorul meu este sigur; n-am nevoie de poziție, n-am nevoie de proeminență, n-am nevoie de popularitate; nu trebuie sa am dreptate, nu trebuie sa fiu recunoscut, apreciat, recompensat sau aplaudat. Traiesc prin credinta si umblu prin ungerea Duhului Sfant.

Privirea mea e inainte si mijlocul mi-este incins. Scopul meu este cerul. Calea e ingusta, drumul este greu, tovarasii de drum putini. N-am sa fiu cumpărat, compromis, deturnat, momit, intors inapoi, inselat sau incetinit din drumul meu. Nu voi ezita in fata sacrificiilor, nu voi tremura in fata dușmanilor.

Il astept pe Domnul si mântuitorul meu sa vina.

Pregătesc undelemnul candelei. Curăț haina de nunta. Il vad pe Domnul in fiecare sarac, in fiecare strain, in fiecare flamand, in fiecare bolnav, in fiecare inchis. Am privirile in sus si-L astept pe Regele Regilor, pe Domnul Domnilor; il astept pe Leul din Iuda, il astept pe Alfa si Omega, il astept pe Cuvantul lui Dumnezeu, pe cel Sfant si adevarat; il astept pe cel Atotputernic, martorul creedincios si adevarat. Il astept pe Mirele meu drag, mielul lui Dumnezeu care-a fost junghiat, cel care vine sin u va zabovi.

Tu ce faci in asteptarea Mirelui?

Bucuria lucrurilor simple

Jules Renard „Cei mai frumoşi cercei se fac din cireşe.”

Am devenit pretenţioşi şi complicaţi şi ne dorim la orice lucru maximum de extra-opţiuni, uitând că viaţa reacţionează pozitiv doar la lipsa împovărării fără noimă.

Ne-am încărcat casele cu mobilă multă să aibă sub ce sta praful, ne-am încărcat memoria cu numere de telefon, ne frământăm mintea cum am putea duce iubitei o maşină de ziua ei, uitând că până atunci avem la îndemână un buchet de maci de culoarea maşinii utopice.

Frigiderele sunt mari, burţile pline, apoi luăm medicamente de slăbit şi biciclete de apartament, privim la calculatoarele care s-au învechit în ziua în care le-am cumpărat şi suntem trişti din cauza diagonalei televizorului. Avem copii care n-au umblat niciodată desculţi prin roua dimineţii…

Ne ducem la biserici cu programe sofisticate, ascultăm predici pline cu neologisme chinuite şi apoi ne pregătim pentru o săptămână stresantă cu facturi de plătit şi sculat de dimineaţă.

Aşteptăm un an de zile concediul pe care-l facem în Egipt, cu stres şi nervi, furaţi de ghizi, cu geamantane pierdute prin aeroporturi. Aşteptăm zile mai bune în care nervii faciali să se destindă şi să zâmbim măcar o dată pe an.

Uităm să ne bucurăm de copii, prieteni, bicicletă, Dacia, vara, fânul cosit, cafeaua de dimineaţă, nota 8, o floare…

Şi toate acestea le găsim atât de aproape de noi. Mai aproape chiar decât magazinul din colţ…

Eu, în fața alegerii propriei cruci

Am resimţit timpul, în ultimele luni, ca trecând prin faţa mea în mare viteză, aducându-mi, cu o rapiditate uimitoare, zâmbet lângă lacrimă şi lacrimă lângă zâmbet, răspunsuri lângă întrebări şi întrebări lângă răspunsuri, linişte lângă temeri şi temeri lângă linişte… De felul meu, sunt mai morocănos şi prea puţin mulţumitor, iar duiumul evenimentelor la care am fost nevoit a participa nu a făcut decât să-mi alimenteze această puternică înclinaţie românească. Am plecat spre un alt oraş, la o conferinţă, fără nici cea mai mică idee despre ce lecţie urma să primesc acolo. Am ajuns în zori în autogara urbei respective, iar, la sugestia organizatoarei de a mă deplasa cu taxiul până la locaţia cu pricina, m-am îndreptat spre un taxi. Am eu aşa o idee (să nu-i spun “fix”) că cei care-şi parchează taxiurile în faţa celorlalte au parte de mai mulţi clienţi, iar domnii şoferi cu maşinile mai în spate sunt nedreptăţiţi. Aşa că, pentru a contribui şi eu la binele umanităţii, făcând să se simtă bine un taximetrist cu maşina în spatele cozii şi, astfel, cu puţine şanse de a face vreun ban în ziua respectivă, m-am urcat în taxiul acestuia, spre destinaţia internă. Şoferul meu era foarte bucuros, foarte amabil. Suspect de bucuros, suspect de amabil. Soarele se juca zglobiu cu privirea mea, în vreme ce înaintam pe străduţele şerpuite, arătându-se semeţ, pentru a se ascunde, în clipa imediat următoare, în spatele munţilor şi al brazilor. Mă bucuram de peisaj şi… atât.

Eram aproape de sfârşitul călătoriei când, privind spre ceasul bordului maşinii, care arăta kilometri parcurşi şi suma ce urma a fi achitată de mine, am observat că afişajul era acoperit de un bon, aşezat anume pentru a face imposibilă vederea preţului călătoriei. M-am prins de manevră, am dat discret bonul deoparte, şi temerile mi-au fost confirmate. Suma pentru acea călătorie era cam de patru ori mai mare decât cea plătită pentru drumul din oraşul în care locuiesc în cetatea cu pricina. O rânduială de organizare (locală, am aflat ulterior) prevede ca taxiurile sibiene să perceapă acelaşi tarif. De unde să-mi treacă mie prin cap că nu e peste tot, în toată România, la fel? Am coborât din maşină cu un surâs iritat, dar hotărât să nu las incidentul cu pricina să mă marcheze mai mult decât trebuie. Continuarea şederii mele la evenimentul cu pricina nu a fost lipsită de peripeţii tragico-comice. Însă nu despre ele vreau să vorbesc. Ci despre o învăţătură pe care mi-am însuşit-o acolo. Unul dintre pacienţii prezenţi voluntar la manifestare m-a lăsat, pur şi simplu, cu gura căscată. Cam aşa sunau spusele lui: “Am trei slujbe… Îmi strâng banii pentru o operaţie chirurgicală”. “Ce s-ar întâmpla dacă intervenţia chirurgicală mult dorită nu s-ar materializa?”, l-am întrebat. “Aş trăi, dar nefericit”. Pentru persoana în cauză, intervenţia medicală ce urma a se realiza în corpul său ţinea de structurile lui interioare bazale, cele mai adânci cu putinţă. Eu am un singur job, un salariu de care sunt nemulţumit, dar idealurile mele în ceea ce priveşte finanţele ţin de cu totul alte dorinţe, superficiale de-a dreptul. Pentru mine, o locuinţă a mea, de pildă, e un ideal material, dar fără atingerea lui pot trăi şi încă pot trăi bucuros. Pentru el, pentru amărâtul care stătea în faţa mea, suma exorbitantă pe care încerca să o obţină i-ar fi adus (măcar el ar fi resimţit aşa) linişte în prima motivaţie fundamentală, aceea de a trăi deplin angajat în viaţa ce i-a fost dată.

A fost apăsătoare experienţa cu pricina. Mi-am amintit de o istorioară pe care am auzit-o prima oară la funeraliile unui coleg din generală. În predica sa consolatoare, preotul care a oficiat slujba respectivă, a rostit-o. Se spune că era un creştin care de ani de zile se ruga Domnului să-i schimbe crucea suferinţei. “Doamne, nu mai pot, vreau şi eu o cruce mai mică!” Într-o noapte, credinciosul nostru Îl visează pe Domnul Isus stând lângă o grămadă de cruci, spunându-i: “Fiule, ţi-am auzit rugăciunile şi îţi dau voie să-ţi alegi crucea pe care o vrei”. Se uită creştinul la cruci, testează câteva dintre ele, dar toate îi par mari şi grele. Mai priveşte o dată, zăreşte o cruce mai mică într-un colţ, o ridică şi Îi spune Domnului: “Pe aceasta, Doamne, o vreau!”. “Te-ai uitat ce scrie pe ea?”, îl întreabă Domnul Cristos. Când se uită el pe spatele ei, vede însemnat însuşi numele lui. Crucea pe care dorea să o ridice era chiar crucea pe care o purtase cu multă cârtire şi cu multă întristare până atunci. Credinciosul îşi aplecă capul, ruşinat de atitudinea lui, şi se trezi din visul sublim. În faţa alegerii propriei cruci, aş opta pentru crucea lăsată mie de Dumnezeu, în Atotştiinţa Sa. Pus în faţa aceleiaşi alegeri, iubite suflet, ai opta pentru a ta cruce, în mod similar bărbatului nemulţumitor.

Scumpi prieteni, nu vă cunosc dimensiunea suferinţei personale. Conştientizez astăzi, mai mult ca ieri, prin prisma celor relatate mai sus, că circumstanţele vieţii mele îmi sunt cele potrivite pentru a deveni o fiinţă nouă în Cristos. Şi sunt deplin convins că la fel este şi în dreptul dumneavoastră. Privim cu jind la marile personalităţi necreştine ale lumii noastre, la toate realizările lor, la toată bogăţia şi la tot succesul de care “se bucură”, la toată simpatia pe care o stârnesc. Ce nu ştim este că, mult mai puternic decât în noi, lăuntrul lor geme, plânge necontenit şi nu-şi găseşte niciunde alinare. Pentru noi însă, chemarea Domnului este aceea de a ne lepăda crucile artificiale pe care ni le-am pus în spate dând curs dorinţelor egoiste şi rebele faţă de El, de a lua jugul Lui asupra noastră şi de a înainta voioşi prin propria viaţă. Mai devreme sau mai târziu, făcând aşa, vom constata că cea mai uşoară cruce este cea pe care Isus ne-o oferă şi pe care Se angajează mereu a o purta împreună cu noi. Mai devreme sau mai târziu, procedând în felul acesta, vom remarca că situaţiile noastre de viaţă, de la cele minore precum plata peste măsura rezonabilului a unei călătorii cu taxiul, până la cele care ameninţă putinţa noastră de a fi în acelaşi ton cu propria existenţă, sunt parte a unei cruci care e cea mai mică şi cea mai uşoară pentru noi de dus. Fie cuvintele pauline balsamul lin pus pe rănile purtării crucilor noastre: “Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre. Împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul pentru a putea ieşi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10, 13)!

Sunt atâtea lucruri pe care aş fi vrut să le ştiu în momentul în care am împlinit 20 de ani. Multe decizii luate de atunci încoace mi-au afectat viaţa spre bine, dar trebuie să recunosc că şi spre mai puţin bine, de multe ori… Adevărul este că mulţi dintre noi suntem nepregătiţi sau ne-echipaţi pentru a lua aceste decizii importante acum, dar sper că această scurtă listă să te ajute să înveţi cum să trăieşti cât mai frumos această decadă. Îmi vei putea mulţumi mai târziu…

1. Trăieşte sub nivelul la care ai putea să-ţi permiţi

Fă o vizită la unul dintre multele magazine de retail ca să vezi câtă lume aşteaptă la rând să-şi cumpere lucruri şi lucruri cu plata în rate. Priveşte apoi doar o clipă lucrurile pe care dai banii în fiecare lună… Vei afla cu siguranţă ce lucruri sunt importante pentru tine, şi vei rămâne poate uimit cât de uşor se duc banii pe lucruri neînsemnate. De aceea a-ţi organiza resursele cu înţelepciune deseori atârnă de abilitatea ta de a trăi cu mai puţin decât poţi să-şi permiţi.

2. Trăieşte viaţa ca o aventură, nu te mulţumi doar să o priveşti cum trece

În momentul în care vieţile noastre devin aranjate într-un mod rigid, se prea poate să ratăm oportunităţi extraordinare. În caz că simţi că astăzi nu eşti tocmai omul potrivit la locul potrivit, ia-ţi timp să încetineşti şi să vezi unde te-ar putea duce Dumnezeu. Cu El viaţa e o aventură extraordinară! Dumnezeu vrea ca tu să fi omul potrivit la locul potrivit în această viaţă pe care o ai.

3. Onorează-L pe Dumnezeu cu resursele tale

Unii dintre noi avem talente remarcabile, în timp ce pentru alţii Dumnezeu are binecuvântări financiare şi înţelepciune de a prospera. Indiferent de poziţia în care ne aflăm, Dumnezeu ne cheamă să fim buni ispravnici cu resursele pe care El ni le-a încredinţat. A-l onora pe Dumnezeu, recunoscând că El este sursa talentului nostru şi sursa binecuvântărilor noastre, este o disciplină cultivată în timp, dar extrem de importantă.

4. Creează-ţi o imagine clară a partenerului de viaţă dorit

Ia o foaie de hârtie şi recunoaşte acele trăsături, atât fizice cât şi emoţionale, care sunt importante pentru tine în ce priveşte partenerul de viaţă la care visezi. Apoi aşteaptă-l şi roagă-te în mod constant pentru el sau ea.

5. Nu te mai lupta cu Dumnezeu

Ascultarea noastră de Dumnezeu şi dezvoltarea caracterului nostru sunt strâns legate una de cealaltă. Dar o viaţă de ascultare nu se dezvoltă peste noapte; mai degrabă, începe prin a asculta de Dumnezeu în lucrurile mici şi aparent neînsemnate. Fiecare zi e un test al ascultării noastre faţă de Dumnezeu. (Proverbe 16:9)

6. Aşteaptă timpul perfect al lui Dumnezeu

În filmul “Bruce Almighty”, Bruce (Jim Carey) este Dumnezeu pentru o zi (aşa cum a fost şi tradus de fapt numele filmului în română) şi din această postură de Dumnezeu, Bruce răspunde tuturor rugăciunilor cu “Da”  fapt ce generează un haos de care probabil vă aduceţi aminte din film. E adevărat. Dacă Dumnezeu ne-ar răspunde rugăciunilor exact cum am vrea noi şi la timpul dorit de noi cu siguranţă haosul ar cuprinde planeta Pământ. Aşteptarea în schimb, are darul de a ne aduce mai aproape de Dumnezeu, de a ne face mai sensibili la şoapta Duhului Sfânt. Crescând într-o lume care-şi doreşte toate lucrurile instant, e adevărat că aşteptarea poate fi extrem de grea însă Dumnezeu va face orice lucru frumos la vremea lui!

7. Nu te mulţumi cu mai puţin decât ceea ce are Dumnezeu pentru tine

Esau şi-a vândut dreptul de întâi născut fratelui său Iacov pentru o ciorbă care să-i potolească foamea de moment (Geneza 25:29-34). Pare ridicol, dar de câte ori nu alegem şi noi o scurtă şi temporară eliberare de moment în loc să aşteptăm binecuvântările reale ale lui Dumnezeu.

8. Fă-ţi timp pentru a te reface

Ca şi creştini, uneori e greu să punem propriile noastre nevoi înainte, dar pentru a-i putea ajuta pe alţii trebuie să avem mereu ceva de oferit. De aceea învaţă să-ţi faci timp să te reîncarci şi să te refaci periodic. Petrece timp de unul singur cu Dumnezeu şi lasă-L să te umple cu puterea Sa, cu înţelepciunea Sa, cu pacea Sa de care ai atâta nevoie.

9. Fii critic cu biblioteca ta

De obicei când vizitez un prieten pentru prima dată, mă simt atras spre bibliotecă, pentru că recunosc foarte multe lucruri despre acea persoana doar privind titlurile printre rafturi. Te-ai întrebat şi tu oare ce fel de idei şi gânduri transmit cărţile din biblioteca ta despre tine? Cine eşti tu citind ceea ce citeşti?

10. Plăteşte-L pe Dumnezeu, plăteşte-te pe tine, şi plăteşte-ţi facturile

Când vine vorba de bani, zeciuiala este o investiţie pentru eternitate şi ar trebui să fie practicată întotdeauna cu bucurie. Apoi, învaţă să economiseşti în fiecare an pentru a te răsplăti cu o vacanţă care să te reîncarce pentru un nou sezon de muncă. Nu în ultimul rând, plăteşte-ţi facturile la timp şi integral.

11. Stabileşte-ţi perspectivele

Nu eşti niciodată atât de bun sau atât de rău pe cât îţi spun cei din jur că eşti. Fă aşadar un inventar al punctelor tale puternice şi slabe. Fi sincer cu tine însuţi. Înflăcărează-ţi darurile şi construieşte-ţi personalitatea în jurul lor. Pregăteşte-te astfel pentru reuşită. Citeşte Proverbe 3:3-6.

12. Investește în oameni

Nici o bogăţie, cât de mare ar fi, nu are puterea de a împlinii nevoia oamenilor după dragoste, grijă şi încurajare. De aceea o disciplină extrem de importantă e aceea de a scrie biletele de încurajare. Lasă-i pe cei din jur să ştie că îţi pasă de ei!

13. Fă-ţi datoria

Lucrează din greu şi cu toată seriozitatea. Dar nu fi atât de grăbit să ajungi în top sau să găseşti locul de muncă la care visezi, înainte de a fi pregătit pentru acest post. Gândeşte-te la fiecare funcţie pe care o vei avea ca la o oportunitate de a-ţi completa setul de cunoştinţe şi de a câştiga experienţă. În generaţia noastră oamenii îşi vor schimba locul de muncă mult mai des ca în generaţia părinţilor noştri. Abilităţile tale dezvoltate cu răbdare oriunde ţi s-a dat de lucru, vor fi un mare atu ori-încotro te vei întoarce.

14. Cristos nu cheamă oameni calificaţi, ci îi califică pe cei pe care îi cheamă

De prea multe ori noi tinerii credem că trebuie să le ştim pe toate înainte de a fi gata de slujire. Dumnezeu însă îşi doreşte doar oameni după inima Lui (1 Samuel 13:14, Faptele Apostolilor 13:22). De aceea petrece timp cu Domnul în fiecare zi, şi fii atent la dorinţele lui cu privire la viaţa ta.

15. Învinge-ţi teama

Frica te va înconjura de multe ori în viaţă, fie în momentul în care eşti într-o situaţie de criză, fie când ţi s-a încredinţat o nouă responsabilitate, fie când trebuie să ajuţi pe cineva drag cu un sfat într-o problemă majoră. Cunoaştem fiecare senzaţia aceea de frică ce o simţim ca un gol în stomac. Când frica vrea să te cuprindă, vei crede că planurile şi gândurile lui Dumnezeu pentru tine sunt de pace şi nu de nenorocire? Când înaintea ochilor frica te face să vezi doar un zid de netrecut, vei avea încredere că El este cu tine şi atunci când treci prin ape? (Ieremia 29:11, Isaia 43:2)

16. Nu lăsa urgenţele să te sufoce

Fă-ţi o listă de priorităţi în fiecare zi. Care e cel mai important lucru pe care trebuie să-l faci azi? Nu-i lăsa pe alţii să-ţi facă programul, ci creează-ţi un orar în care ai tot timpul necesar pentru a-ţi îndeplini responsabilităţile. Eu sunt o persoană care funcţionează cu astfel de liste de priorităţi, şi pot să spun că întotdeauna am reuşit să-mi îndeplinesc programul la timp, fără stres.

17. Bucură-te de libertate

La 20 de ani ai posibilitatea de a face toate acele lucruri pe care dintotdeauna ai vrut să le faci. Poţi să vizitezi locurile pe care întotdeauna ai vrut să le vezi. Poţi lua un curs de gastronomie sau de ce nu poţi învăţa limba japoneză dacă vrei. E timpul în care poţi lucra din greu şi de asemenea te poţi juca din greu. E timpul în care să te bucuri de ceea ce ai, nu să te plângi de ceea ce nu ai! Gândeşte-te că ai timp şi timpul valorează atât de mult. Nu vei mai avea la fel de mult timp liber şi la fel de multă libertate de mişcare ca acum decât peste vreo 40 de ani la pensionare.

18. Cultivă-ţi disciplina

O disciplină bine cultivată te va ţine organizat o viaţă întreagă. Chiar dacă îţi aduce aminte de anii copilăriei, să ai stabilită o oră de culcare şi o oră de trezire dimineaţa e un obicei foarte bun. Apoi, un orar făcut cu înţelepciune de-a lungul zilei îţi va oferi în mod sigur mai mult timp liber pentru tine. Şi asta îţi doreşti, nu? Fii disciplinat de asemenea şi cu odihna ta şi cu alimentaţia. Ia un sabat. Mănâncă sănătos.

19. Scrieţi rugăciunile într-un jurnal

În timpul tău devoţional un lucru care te va ajuta foarte mult e să ţii un jurnal în care să-ţi notezi dialogul tău cu Dumnezeu. Scrieţi zi de zi câteva rânduri privind nevoile tale în rugăciune şi vei descoperi peste săptămâni, recitindu-ţi jurnalul, cum Dumnezeu răspunde rugăciunilor tale. Opreşte-te şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru rugăciunile la care ţi-a răspuns recent şi ai răbdare în continuare pentru împlinirea timpului său perfect şi pentru răspuns în celelalte rugăciuni.

20. Visează

“Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima!” (Psalmul 37:4). Visează. Lasă-l pe Dumnezeu să pună visuri în inima ta. Roagă-te. Fă-i loc tot mai mult lui Dumnezeu în viaţa ta şi lasă-l să lucreze în tine şi prin tine. Nu lăsa ca lumea să-ţi fure viziunea, optimismul şi pasiunea. În timp ce îţi urmăreşti visul, nu uita de Cel care ţi-a dat visul şi curajul!