After A While

After a while you learn the difference,
The subtle difference between holding a hand and chaining a soul.
And you learn that love doesn’t mean leaning,
And company doesn’t always mean security.
And you begin to learn that presents aren’t promises.
And you begin to accept your defeats,
With your head up and your eyes ahead.
And you learn to build all your roads on today,
Because tomorrow’s ground is too uncertain for plans,
And futures have a way of falling down in mid-flight.
That after you have done all you could.. hand it over to God.
Ussualy the best results are when we leave it to Him anyway.
After a while you learn, that even the sun burns if you get too much,
You learn that the true friendships,
Continue to grow even from miles away.
And that what matters isn’t what you have in your life,
But who you have in your life.
You learn that when everything seems like it’s falling apart,
That is when God is putting things together just the way He wants them.
You also discover that the people who you most care about in your life,
Are taken from you so quickly,
So we must always leave the people who we care about with lovely words,
It may be the last time we see them.
You learn that the circunstances and the enviroment have influence upon us,
But we are responsible for ourselves.
You start to learn that you should not compare yourself with others,
But with the best you can be.
You discover that it takes a long time to become the person you wish to be,
And that the time is short.
You learn that it doesn’t matter where you have reached,
But where you are going to.
But if you don’t know where you are going to,
Anywhere will do.
You learn that either you control your acts,
Or they shall control you.
And that to be flexible doesn’t mean to be weak or not to have personality,
Because it doesn’t matter how delicate and fragile the situation is,
There are always two sides.
You learn that heroes are those who did what was necessary to be done,
Facing the consequences.
You learn that patience demands a lot of practice.
You discover that sometimes,
The person who you most expect to be kicked by when you fall,
Is one of the few who will help you to stand up.
You learn that there are more from you parents inside you than you thought.
You learn that we shall never tell a child that dreams are silly,
Very few things are so humiliating,
And it would be a tragedy if she belived in it.
You learn that when you are angry,
You have the right to be angry,
But this doesn’t give you the right to be cruel.
You discover that only because someone doesn’t love you the way you would like her to,
It doesn’t mean that this person doesn’t love you the most she can,
Beacuse there are people who love us,
But just don’t know how to show or live that.
You learn that with the same harshness you judge,
Some day you will be condemned.
You learn that it doesn’t matter in how many pieces your heart has been broken,
The world doesn’t stop for you to fix it.
And you learn that you really can endure
you really are strong
you really do have worth
and you learn
and you learn
with every goodbye, you learn…
Advertisements

Meditaţie Pruncului

 
În prima zi a anului întâi, din cea de-a doua numărătoare a timpului, un Prunc numit Isus a lăsat în spatele Universului hainele Sale cele veşnice şi S-a strecurat prin grilajul stelelor, neobservat, poposind pe insula de lut a nemărginirii.
Mii de ani I S-a pregătit calea.
Un ţesător de vise din Ur, numit printr-o asociaţie de idei Avraam, I-a întins un covor de credinţă de la Muntele Moria pana la Emaus.
Un lucrător cu ziua din Madian, lăsându-şi la o parte ţarina clipei lui, a săpat cu târnăcopul blândeţii 80 de ani, bătut de vântul pustiului, ca să-I deschidă o trecătoare prin muntele istoriei.
Renumitul dăltuitor de psalmi din Valea Terebinţilor, cu o praştie şi câteva pietricele, a făcut de strajă în jurul Betleemului, ca să-I păzească locul naşterii.
Câţiva necunoscuţi I-au făcut ieslea, iar alţii I-au prins în cuie neştiute grinzile staulului.
Nenumăraţi oameni au cărat în palmele lor de ţărână, pământ şi I-au înălţat un deal de pe care să-L vadă cerul şi pământul.
O fecioară L-a coborât de pe zidul cerului în lume, unde a crescut cu pâine şi apă obişnuită, învăţând pe oameni cum să facă binele din orice fărâmă de clipă, din orice respiraţie, oricât de neînsemnată.
Apoi a spălat pământul cu sângele Lui, ştergându-l cu cămaşa Sa, şi de-atunci pe colţul de iarnă al Universului, în bătaia de viscol a păcatului, sub un adăpost de stele, vinde îmbrăcămintea caldă a Cuvântului lui Dumnezeu, vinde băutura fierbinte a jertfei Sale pe un dinar de credinţă, pe drahma inimii.
Resemnat de cruce, cu braţele pline de daruri preţioase, mă strigă şi te strigă, invitându-ne la cel mai avantajos schimb: pentru lacrima Sa cât cerul, lacrima mea cât mine, cât propriul meu trup. 

Așteptări…

Aştept ziua când vara să rămână spânzurată de catargul datoriei. Să plouă în mai, să fie zăpadă la Crăciun, iar în octombrie să fie lună plină. Trezeşte-mă iubito când vine toamna…

Aştept ziua când o să fiu privit în ochi fără teama că oglinda verde sau albastră în care îmi scald întrebările, mă va minţi.

Aştept ziua când primul ministru Boc să spună „Această ţară e atât de prost guvernată încât interzicem tuturor să o părăsească ca să nu plece toţi” şi să îşi presare cenuşă în cap lui şi doamnei Udrea.

Aştept ziua când biserica va înţelege că dacă nu iese dintre ziduri va muri în cetatea asediată. Aştept ca tinerii din biserică să înţeleagă că două vieţi au doar practicanţii urino-terapiei lui Bivolaru, nu şi creştinii. Creştinii au una şi nouă.

Aştept ziua când ceasul obosit al planetei va refuza să mai bată orele şi se va prăbuşi cu limbile ruginite în faţa veşniciei.

Aştept veşnicia când…

Şi moartea nu va mai fi

“Şi moartea nu va mai fi” – Apocalipsa 21.4

 

“Află că floarea cea mai frumoasă este totdeauna cea dintâi veştejită”

Andre Gide în Noile fructe ale pământului

         

       

      

Tratarea subiectului numit moarte într-un articol sau o predică (discurs) primeşte în mod obişnuit conotaţii de patetism ieftin (lacrimogen) cu o nuanţă de disperare imuabilă. Nu mă consider a fi un personaj cu înclinaţii macabre înspre dimensiunea funebră a existenţei (o dimensiune dealtfel cu puternice veleităţi estetice exploatată ca atare într-un mod fertil de mulţi scriitori remarcabili). Cu toate acestea câteodată, îmi permit să privesc moartea într-un mod cât se poate de simplu şi de neacademic mai exact să simt moartea, pentru că realitatea morţii poate fi mai degrabă simţită decât gândită.

Moartea mi se pare a fi, în aceste momente, o plutire, un zbor deasupra norilor într-o seară întunecoasă de toamnă târzie, când vântul îmi bate în faţă dinspre apus aducând cu el o ploaie măruntă şi rece. În aer plutesc mirosuri de flori precoce, ce s-au născut şi au murit prea repede, şi mai ales un miros pătrunzător de liliac.

De jur împrejur o liniştită aşteptare. Un moment de încremenire, când timpul se opreşte în loc şi aştept. Aştept ? Ciudat lucru că aici în lumea de dincolo mai există încă aşteptări! De curând coborât de pe scena vieţii aştept aplauzele sau huiduielile finale. Şi aceasta este ultima aşteptare.

Prima imagine legată de problema morţii de care-mi aduc aminte este paradoxal una luminoasă. Îmi vin în minte zilele însorite de primăvară, când copil fiind, în neliniştitele-mi peregrinări escaladam cireşii sau prunii de prin cimitirul satului natal. Cu siguranţă, nu cugetam atunci la “adânci” probleme legate de sensul şi finalitatea vieţii. Treceam prin acel loc cu acea nonşalantă insolenţă specifică copilăriei.

Max Frish susţine inutilitatea investigaţiilor ce analizează dimensiunea funebră a existenţei, pentru că, spunea el, nimeni nu şi-a simţit vreodată moartea. Cu alte cuvinte moartea este o problemă despre care nimeni nu poate vorbi din experienţă. Este absolut logică afirmaţia acestui scriitor elveţian. Cu toate acestea nu pot să-mi limitez imaginaţia şi ori de câte ori mă gândesc la moarte îmi vin în minte în mod inexplicabil aproximativ aceleaşi lucruri.

Încă o dată plutirea, aceeaşi seară, aceleaşi mirosuri de flori veştejite prea devreme, aceeaşi aşteptare încremenită undeva dincolo de bariera timpului. Da şi încă ceva, de undeva din îndepărtările unui nou răsăritse aud acordurile unor instrumente muzicale. Plutirea, mirosul florilor, muzica, toate acestea îmi confirmă ceea ce ştiam deja anume că pentru mine, ca şi creştin, din spaimele morţii nu au mai rămas decât simple iluzii…şi moartea nu va mai fi.

Mâine?

Îmi lipseau lungile discuţii din seară până adânc în noapte, apropiindu-mi sufletul de extaz, seri în care perfectul timp nu conta. Trăirea în prezent îmi pare grea, însă oricât de frumos se aşterne viitorul tot ce am acum este timpul petrecut cu tine, indiferent de depărtarea textelor dintre minţile noastre. Îmi este uşor să cad în capcana unor fericiri ce vor fi, dar nu pot anula acum-ul celor mai frumoase momente în care vocabularul este doar o altă afazie a stărilor noastre.

Când eram copii ne doream să devenim mari, să avem puterea de a ne decide viaţa, însă abia apoi aflăm că de cele mai multe ori ea doar se întâmplă, ca un joc prost al destinului. Chiar şi acum visăm cu ochii deschişi la un bine viitor, blocând posibilitatea întâmplării lui în prezent, devenid incapabili de recunoaşterea timpului. E boală curată să trăim prinşi în viitor, cu atât mai grav în trecut, uitând că viaţa se întâmplă doar în prezent, niciodată în altă perioadă a timpului. Întotdeauna va exista un acum continuu, niciodată un mâine, niciodată un ieri fatal, mereu acum, mereu cu puterea împlinirii acum, nu în altă epocă în care poate credem că ne-am născut. Capcana timpului este periculoasă în măsură în care uităm să ne ridicăm astăzi şi să spunem cuvintele de mâine, dorinţele viitorului, devenind reali acum, nu mâine, indiferent de emoţia ce ne sparge pieptul sau poate ne îngenunchează înfrânţi de teamă.

Pentru mine este important ca astăzi să fiu visul tău de mâine, imagine ce nu ştie durerea timpului indiferent de complexitatea momentului la care este supusă.

litere obosite de perfect

era aproape sfârşitul lumii când te-a strigat în acea seară. simţeam că marea se agită şi vrea să fugă din calea ta, explodând în ploaie sau fulgere, poate chiar în ninsoare. ştiam că Te apropii să-mi vorbeşti, ştiam că erai acolo să-mi răspunzi la orice nemărturisire ce-mi spinteca sângele din vene. se apropia a toamnă, iar eu mă depărtăm de toate obstacolele pe care le creasem intenţionat în dreptul rătăcirii. eram deja într-o stare de banal eşec, dar poate chiar acolo, în liniştea aia se scria lumea din nou, lumea ochilor mei, lumea vieţii mele. am tot căutat să văd unde ştergi şi cum rescrii, am îndrăznit să Te provoc la un duel nedrept, trişând oarecum cu biblia, cu promisiuni ce nu mi le făcusei mie, pe care eu nicidecum nu ştiam să le respect. nici nu ştiu dacă Te-am îndemnat să mă mistuiesti sau poate asta îmi tot doream eu de o vreme. ştiu că ai zâmbit destul de dureros, pradă parcă tuturor răstingnirilor din epoca prezentului meu. şi cum se mai converteau păsările în poezii, de parcă albatroşii şuierau fum şi deveneau culoare pentru peniţa mea ruptă. Te-aş fi scris cu italice, dar aveam mână rupă în mai multe locuri, exact de acolo de unde se porneşte alfabetul vorbelor mele. mă priveai în ochi şi eu mă aşteptam să leşin, să gust fundul mării cu corali, să înghit apa rece şi să trec în realitate, însă ai îngăduit să fie doar o revelaţie a chipului tău uman, nedorind o moarte prematură a sufletului meu. apoi doar am vorbit, eu certându-mă cu Tine, tu mişcând o altă foaie pentru iertare. nici nu ştiu de ce ai rămas acolo sau cum se face că mi-ai golit buzunarele de gloanţe, fără să mă întrebi dacă aş îmbrăţişa moartea ca trecere în raiul Tău? într-un fel ştiam că ai în tâmpla Ta toate răspunsurile şi eu te ispiteam cu alte întrebări. tot scriai cu degetul în tina fărădelegilor mele litere pe care nu le puteam desluşi, de parcă aş fi încercat să înţeleg creaţia. şi tot scriai la îngeri de se plictisea marea să fugă. poate nici nu erau îngeri, poate erau doar alte forme pe care eu puteam să le am dacă ascultam căutarea. apoi s-a făcut iar seară, iar dimineaţă şi iar eu. m-ai făcut din nou după placul vorbelor tale, ca şi cum aveam nevoie să-mi măsori tâmpeniile cu metrul dragostei tale, găsindu-mă rătăcit între absurd şi reverie. după aia nici nu ştiu dacă m-am rătăcit sau dacă mergeam încă pe ape. ştiu că m-am trezit îndreptându-mă către acei copaci împletiţi, plutind într-o barcă majestică, însă nu singur. oare asta scriai cu degetul în tina neînţelegerilor mele? numele ei?

Happy Birthday, John Wesley. Two Silver Spoons. And Thousands of Souls.

 

Thank you, John Wesley, for your practicing what you preached about money. John Wesley was born on this day 1703 (same year as Jonathan Edwards). He was one of the great evangelists of the 18th century. Today I want to celebrate his attitude toward money.

He is famous for saying: “Having, first, gained all you can, and, secondly saved all you can, then give all you can. (Sermon 50, “The Use of Money” in The Works of the Reverend John Wesley, 1840, edited by John Emory, Vol. I, 446). Here is how he lived this out.

In 1731 he began to limit his expenses so that he would have more money to give to the poor. In the first year his income was 30 pounds and he found he could live on 28 and so gave away two. In the second year his income doubled but he held his expenses even, and so he had 32 pounds to give away (a comfortable year’s income). In the third year his income jumped to 90 pounds and he gave away 62 pounds. In his long life Wesley’s income advanced to as high as 1,400 pounds in a year. But he rarely let his expenses rise above 30 pounds. He said that he seldom had more than 100 pounds in his possession at a time.

This so baffled the English Tax Commissioners that they investigated him in 1776 insisting that for a man of his income he must have silver dishes that he was not paying excise tax on. He wrote them,

I have two silver spoons at London and two at Bristol. This is all the plate I have at present, and I shall not buy any more while so many round me want bread.

When he died in 1791 at the age of 87, the only money mentioned in his will was the coins to be found in his pockets and dresser. Most of the 30,000 pounds he had earned in his life had been given away. He wrote,

I cannot help leaving my books behind me whenever God calls me hence; but in every other respect, my own hands will be my executors.

In other words, I will put a control on my spending myself, and I will go beyond the tithe for the sake of Christ and his kingdom.
(Quotes from Mission Frontiers, Sept./Oct. 1994, nos. 9–10, pp. 23–24)

Fasole în lada de zestre

Cotrobâind prin pod după nişte teneşi de anul trecut (o, Doamne, ce depozite de vechituri sunt podurile curbate ale românilor!), am dat peste lada de zestre a bunicii. Cu ornamente încântătoare şi cu praful de jumate de deget, când i-am deschis capacul depozitarului straielor primite la nuntă de mam’mare, am fost întâmpinat c-un scârţâit de criptă vizitată la miezul nopţii şi de-o imagine demnă de Guiness Book! Din mica lădiţă decorată a mobilierului tradiţional, părinţii mei au scos definitiv straiele şi-au pus… fasole!
Lada de zestre era averea miresei. Îndesată de părinţii fetei ce se mărita, lada de zestre era cartea de vizită a familiei. Era legitimaţia de soţie devotată, paşaport pentru abc-ul căsniciei, gura de oxigen pentru vremuri de restrişte. Era mândria casei, ocupând locul central. În jurul ei, restul mobilierului pălea.
Demodată, după 100 de ani, lada de zestre a bunicii stă aruncată sub colbul uitării. Destinată să fie aşezată în capătul laviţei/patului pentru a păstra hainele de sărbătoare, podoabele populare, zgardanul, mărgelele, actele casei, banii şi tot ce era mai de valoare, fosta purtătoare de comori a devenit loc bun de-adăpostit fasole – comoara bună de pus în oală a oamenilor de la ţară!
Făcând o analogie cu lada de zestre a Bisericii, evenimentul hazliu de mai sus, mi-a dus gândul la o predică a fratelui Petru Lascău, care întreba lăcrimând “Cine ne-a furat comoara din lada de zestre?”. Adică unde este astăzi Duhul Sfânt din Biserică?
Odată înălţat la cer, Hristos nu ne-a lăsat săraci, ci în locul Său ne-a dat Trusoul Divin: Duhul Sfânt, care este, aşa cum ştim cu toţii: zestrea bisericii! Fără El, Mireasa nu creşte, Biserica nu se înmulţeşte, fraţii nu pot lua decizii înţelepte (Faptele Apostolilor 15:20). Nu au cum, cu toate tehnicile de intelecto.
Ca şi bătrânii mei care au considerat lada de zestre ceva învechit şi nepotrivit vremurilor actuale, pentru bisericile contemporane, Duhul Sfânt e demodat, a devenit Cenuşăreasa predicilor, e negat ori ridicularizat. Startul cesaţionist l-a dat Augustin, care a scris că Duhul nu se mai manifestă prin daruri în biserică. Ceea ce nu vor unii azi să înţeleagă, e că Sfântul Părinte a trăit exact în perioada în care biserica a devenit din prigonită prigonitoare, când creştinii erau aduşi cu arcanul în altare de pe coastă şi botezaţi. Însă între păgânii-creştini fardaţi, chiar udaţi în botez, Duhul Sfânt nu se coboară.
Continuţionaliştii au căzut în cealaltă extremă: abuzează prin expuneri în care unii fac show, alţii văd duhuri în biserici, alţii visează cu ochii deschişi. Ades, trec dincolo de Apocalipsa 22. Iar ce aduc de-acolo, din punct de vedere biblic, nu-s comori, ci mai degrabă… fasole.
Biserica ce nu-şi foloseşte comoara din lada de zestre, riscă să arunce în lupta pentru cer predicatori ce merg de colo-colo prin adunări şi fiindcă nu citesc Scriptura cu ochelarii Mângâietorului, expunerile de la amvon aduc poporului un amestec de Geneză şi Apocalipsă, un fel de iahnie spirituală, o fasole bătută, cu multe boabe, neunsă. Greu de digerat. Consecinţa: un public tot mai pestriţ, tot mai zgomotos, tot mai monden, tot mai robit, nemulţumitor, nesfinţit, nepregătit, neimplicat. Stereotip, sterp, static, stângaci. Nepocăit, nemântuit. Sortit eşecului şi pieirii.
Acolo unde din lada de zestre se scoate zilnic Duhul Sfânt, se produce mişcarea despre care Spurgeon susţinea că Biserica are cea mai mare nevoie. Fiindcă Duhul nu stă impasibil, nu tace, nu trece neobservat. El se mişcă, lucrează, cosmetizează sufletele. Duhul Sfânt e agentul regenerării, instrumentul schimbării caracterului, agentul sfinţirii, dinamul creşterii spirituale. E darul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2:38), sigiliul (Efeseni 1:13), arvuna creştinului pentru momentul răpirii (Efeseni 1:14). El posedă raţiune (1 Corinteni 2:10-11), a inspirat Scripturile, predicatorii, misionarii, conduce Biserica în închinare, inspiră poeţii, scriitorii, laudă, învaţă, mustră, mijloceşte pentru credincioşi cu „suspine negrăite” (Romani 8:26), dă îndrăzneală, „toarnă dragoste în inimi” (Romani 5:5), vorbeşte (1 Timotei 4:1), convinge păcătosul (Ioan 16:7), îndrumă (Faptele Apostolilor 8:29),îmbărbătează (Faptele Apostolilor 4:31), generează naşterea din nou (Tit 3:5), face minuni, se întristează (Efeseni 4:30) sau poate opri vestirea Cuvântului (Faptele Apostolilor 16:6)!
Biserica prezentului este săracă tocmai pentru că nu foloseşte Duhul din lada de zestre. Problema care mă doare pe mine este dacă mai e acolo sau a plecat? Căci am putea să trăim ca în vremea lui Ezechiel: se aduceau jertfe la Templu, necontenit, dar sehina lui Dumnezeu plecase din locul prea sfânt!
Să aruncăm fasolea din lada de zestre. Locul ei nu e în biserici, ci în frigidere. Curăţindu-ne inima, vom reprimi Destinatarul. Avându-L pe El, El ne va avea pe noi! Ioan ne spune că Duhul Sfânt va fi în noi şi va rămâne cu noi. Iar noi vom fi cu El, şi în El. Ca să arate practic acest fenomen, Papias ucenicul lui Policarp, a băgat un fier în foc. După ce l-a scos, ucencii au văzut foc în fier!
De Pentecosta, vă doresc nu numai să vedeţi Focul, ci, să-L şi aveţi!

Pe malurile cerului

E ostrov încercuit de ceruri şi plin de oseminte pământul. E ostrovul în care Hristos şi-a acostat biserica cu-ai săi pescari de oameni ce au cerul drept momeală nu posturile vacante şi microfoanele.

Biserica e vapor cu pânze şi nu înaintează decât atunci când în pânzele ei suflă Duh Sfânt. Pe catargul bisericii, ucenicii urmăreau printre lacrimi şi nori cum Hristos păşea din nou pe marea de văzduh spre ţărmul celălalt. Petru stătea cu urechile ciulite şi aştepta chemarea de-a păşi pe aer, ar fi păşit şi pe ace de gămălie după Hristos. Din Muntele Măslinilor s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie, scrie Luca, dar şi cu o mare certitudine. Acolo credinţa se odihnea la umbrele măslinilor deranjând şopârlele. Acolo nu au mai crezut în viaţa veşnică, în Împărăţia Cerurilor… acolo, cu lacrimile uscate pe obraji, au ştiut.

Au ştiut că pământul acesta al uşilor închise nu-i ţinta finală, aici nu-i acasă, aici nu-i de aruncat ancora. E insula bântuită de ceasuri ce transformă domnişoarele în babe şi flăcăii în moşi cu dinţii în borcan. Orologii ţintuite pe pereţi ce fac din leagănele pruncilor sicrie… fără milă. Ceasul ce ne aruncă părinţii în putrefacţie, noi îl purtăm pe mâna stângă, pe dreapta aşteptăm cip-ul şi liberi vor fi doar şobolanii din subsoluri.

Au ştiut că pământul acesta pe care dorim cu tot dinadinsul să ne descurcăm este un mal de cer, un ţărm de care ceru-şi zgârie valurile. O insulă înconjurată de văzduh. O insulă cu canibali în costum şi parfumaţi ce sorb cu nesaţ din cadavrul uns cu miere al păcatului. O insulă cu maimuţe emancipate şi dependente de fabrici ce produc de toate, numai fericire nu.

O insulă de roboţi cu suflete ce muncesc la strunguri şi aiurea şi abia aşteaptă weekend-ul să-şi spele maşina după care o parchează cuminţi şi cu grijă în garaj aşteptând în faţa televizoarelor să treacă povara timpului liber. O insulă de sclavi ai confortului ce şi-au vândut sufletele pe un ciolan de porc şi-o canapea moale în care aşteaptă liniştiţi nebunia.

O insulă de consumişti ce n-au alt ţel în viaţă decât să uzeze cauciucurile cărucioarelor şi să-şi chiftuiască burţile cu hamburgheri sintetici. „Cuget, deci exist!“ a fost înlocuit cu „Consum, deci exist.“ O insulă de cavouri suprapuse în care vie e doar pofta. O insulă în care moartea e cărată în Merţan. O insulă în care bătătorite sunt doar cărările dintre bucătărie şi toaletă, gură şi sticlă. O insulă în care minciuna calcă pe urmele Adevărului pentru a-I şterge urmele.

Au auzit aripi de îngeri fâlfâind şi scaune scârţâind sub mese şi farfurii spălate-n nori… au auzit cum stelele se ţes făcându-se covoare, au auzit cum serafimii-şi reglau vocile cu o partitură din Bach… pentru că vine Fiul.

Nu s-a auzit nici un ticăit de ceas nenorocit acolo, nici un geamăt de bolnav în metastază, nici o lacrimă spartă de podele, nici pământ uscat acoperind sicrie, nici flexuri zgârâind timpane.

Au plecat spre Ierusalim ferm hotărâţi să prindă Cerul. De atunci nopţile le-au dormit încălţaţi şi iepureşte pentru că ei chiar credeau în iminenta întoarcere a Căpitanului. Şi-au dat şi dinţii, şi pielea şi tot… doar să rămână pe catargul bisericii lui Hristos.

Noi… dăm zeciuială şi păstrăm orgoliul, viciile. Dăm duminicile şi reţinem celelalte zile pentru mângâierea firii. Visăm la o casă din care oricum vom pleca, la o slujbă care atunci când nu vom mai fi capabili să o facem vom fi aruncaţi ca măselele cariate, visăm Europa neştiind că în ochii europenilor nu valorăm nici cât un găinaţ de porumbel. Să visăm să ajungem sfinţi… şi asta ne ţine aici şi ne va duce dincolo.

Hristos revine!… dar nu când zic americanii.

 

 

Mi-e dor de ape tulburi

DSC_9918Te trezeşti în acelaşi pat şi-ţi aduci aminte de aceleaşi vise, care le-ai mai visat cândva; te duci în baie şi faci acelaşi lucru, pe care l-ai făcut şi ieri; te uiţi în aceeaşi oglindă, sperând să vezi ceva din ceea ce ai visat, dar vezi aceeaşi faţă, pe care ai mai văzut-o cândva; te speli pe aceleaşi mâini şi pe aceeaşi faţă, cu aceeaşi apă, apă rece, apă curată, apă sterilă; te îmbraci cu aceleaşi haine, de ieri şi de azi, şi te duci spre acelaşi servici de ieri şi de mâine; înainte de a ieşi din aceeaşi casă, îţi bei cafeaua de veci, din aceeaşi ceaşcă alintată care, va sfârşi murdară în aceeaşi chiuvetă, veşnic aglomerată; afară te aşteaptă aceiaşi cai putere, fără potcoave noi, fără vlagă, fără jar care te vor duce pe la acelaşi semafor, unde vei aştepta în faţa aceloraşi culori ca şi ieri, ca şi azi, ca şi mâine; la radio asculţi aceleaşi ştiri, mereu noi, pentru aceiaşi oameni vechi; la acelaşi serviciu de ieri te aşteaptă şeful de veci cu sarcini de azi pentru ziua de ieri; la sfârşit, adică la acelaşi sfîrşit nesfârşit de program te duci spre casă; spre aceeaşi casă, unde te aşteaptă acelaşi munte în chiuvetă, aceiaşi copii neastâmpăraţi , aceiaşi părinţi obosiţi, aceleaşi filme de doi bani şi o punguţă (de popcorn) şi acelaşi pat tăcut şi nefăcut; te culci şi visezi…

Te trezeşti în acelaşi pat şi-ţi aduci aminte de un vis; se făcea că te scoli şi te duci la baie şi te uiţi în aceeaşi oglindă ca să vezi aceeaşi faţă…însă picioarele nu te ascultă, sunt aceleaşi picioare slabe care-ţi fac zilele cenuşii şi grele, de plumb; lângă tine stau aceiaşi vecini bolnavi, pe aceleaşi covoare, pături sau rogojini; incurabili, mizerabili, fără speranţă; se ajută unii pe alţii în neputinţele şi scăzămintele lor dar, fiecare nutreşte speranţa că, atunci când se vor tulbura apele , va fi pe fază, va fi mai iute decât toţi ceilalţi; toţi se uită ofiliţi, apatici şi nostalgici spre aceeaşi apă; apă curată, apă sterilă, apă nemişcată; o, de s-ar tulbura apele în dreptul meu, să pot sări, pardon, să mă pot rostogoli primul în apă! De ce nu mai vine îngerul? Mi-e dor de ape tulburi. Chiar dacă nu ajung eu primul în apă şi mă pişcă un pic invidia, măcar cineva pleacă fericit, se externează din spaţiul cenuşiu şi aglomerat de anost al neputinţelor. Mi-e dor de ape tulburi, de fericirea unuia care se duce vindecat.

Te trezeşti în acelaşi pat, acelaşi pat al neputinţei; ,, vrei să te faci sănătos?’’ – ,,n-am pe nimeni’’… mi-e dor de îngeri şi ape tulburate; ,,ridică-ţi patul şi umblă’’- mi-e dor de Cineva! De cineva, care mă întreabă, a cărui vorbire discretă mă trezeşte, mă deranjează, mă tulbură, mă vindecă; mă vindecă fără să tulbure apele, cu excepţia celor în care se scaldă fariseii. Mi-e dor de oglindă, de casă, de semaforul la care am stat şi ieri şi azi şi mâine, de copii rebeli, de părinţi osteniţi. Cineva mă tulbură şi mă vindecă. Mi-e dor.