Omul: sălaşul lui Dumnezeu, A.W.Tozer

Am bucuria și plăcerea de a vă informa asupra unei noi apariții de carte la editura Perla Suferinței. Fragmentele ce urmează sunt extrase din ea.

    Cu mult timp în urmă am decis că prefer să cunosc adevărul decât să fiu fericit în ignoranță. Dacă nu pot avea şi adevărul și fericirea, vreau adevărul. În cer vom avea mult timp să fim fericiți. 

    Oricine Îl caută pe Dumnezeu ca pe un mijloc de a ajunge la scopurile dorite nu Îl va găsi. Dumnezeul măreț, Creatorul cerului și al pământului, nu va fi una din multele comori, nici măcar cea mai mare dintre ele. El va fi totul în toate sau nu va fi nimic. Dumnezeu nu Se va lăsa folosit. Mila și harul Lui sunt infinite și înțelegerea Lui răbdătoare este peste măsură de mare, dar nu îi va ajuta pe oameni în alergarea lor egoistă după un câștig personal.

    Oh, Dumnezeule, dă-mi trei răni. Rănește-mă cu un sentiment al propriei mele păcătoșenii. Rănește-mă cu compasiune pentru lume și rănește-mă cu o dragoste pentru Tine care mă va face să urmăresc și să explorez mereu, să caut și să găsesc mereu.

    Vechea cruce este un simbol al morții. Ea susține sfârșitul aspru şi violent al ființei umane. Omul din vremurile romane care și-a luat crucea și a început să parcurgă drumul și-a luat deja la revedere de la prietenii lui. El nu avea să se mai întoarcă înapoi. Pleca pentru a i se pune capăt. Crucea nu a făcut niciun compromis, nu a modificat nimic, nu a cruțat nimic; ea a ucis tot ce este în om, în mod complet și definitiv. Nu a încercat să fie în relații bune cu victima ei. A lovit crud și dur și, atunci când și-a terminat treaba, omul nu mai exista.

    Noua cruce nu ucide păcătosul, ci îl redirecționează. Îl angrenează într-un mod mai curat și mai încântător de viață și îi cruță respectul de sine. Celui care se afirmă îi spune: „Vino și afirmă-te pentru Hristos”. Celui egoist îi spune: „Vino și laudă-te în Domnul”. Celui care caută senzații tari îi spune: „Vino și bucură-te de fiorul părtășiei creștine”. Mesajul creștin este înclinat în direcția modei actuale pentru a-l face acceptabil pentru public.

    În majoritatea bisericilor evanghelice acum este un obicei obișnuit să oferi oamenilor, mai ales celor tineri un maxim de distracție și un minim de instruire serioasă. În majoritatea locurilor este aproape imposibil să faci pe cineva să vină la o întâlnire unde singura atracție este Dumnezeu. Singura concluzie pe care o poate trage cineva este că pretinşii copii ai lui Dumnezeu sunt plictisiți de El, deoarece ei trebuie ademeniţi la o întâlnire cu o bomboană pe băţ care ia forma filmelor religioase, a jocurilor și a gustărilor.

    Aceasta a influențat întreaga structură a vieții bisericii și a adus la viață un nou tip arhitectural de biserică, prevăzut să găzduiască vițelul de aur.

    Orice obiecție adusă celor care duc mai departe creștinismul vițelului de aur actual este întâmpinată cu un răspuns triumfător: „Dar îi câștigăm!” Sunt câștigați pentru ce? Pentru adevărata ucenicie? Pentru purtarea crucii? Pentru renunțarea la sine? Pentru separarea de lume? Pentru răstignirea firii? Pentru trăirea în sfințenie? Pentru noblețea caracterului? Pentru disprețuirea comorilor lumii? Pentru autodisciplina dură? Pentru dragostea față de Dumnezeu? Pentru dedicarea totală faţă de Hristos? Bineînțeles, răspunsul la toate aceste întrebări este nu.

    Neocreștinii din zilele noastre au adoptat un nou decalog, primele cuvinte din el fiind „să nu ai altă părere”, și un nou set de fericiri care încep așa: „Ferice de cei care tolerează totul, pentru că ei nu vor fi responsabili de nimic.” Acum se acceptă să vorbești despre diferențele religioase în public cu condiția ca nimeni să nu încerce să îl convertească pe cel de lângă el sau să sublinieze greșelile din credința sa. Scopul acestor discuții nu este de a privi în față adevărul, ci de a descoperi cum gândesc adepții unei alte religii și, astfel, să beneficiem de pe urma perspectivelor lor așa cum sperăm să o facă și ei.

    A căuta să fii prieten cu cei care nu vor să fie prietenii lui Hristos înseamnă să fii un trădător al Domnului nostru. Întunericul și lumina nu pot fi aduse împreună niciodată prin discuții. Unele lucruri nu sunt negociabile.

    Amintiți vă întotdeauna următorul lucru: nu poți purta o cruce împreună cu altcineva. Chiar dacă un om este înconjurat de o mulțime mare de oameni, crucea sa este numai a lui și purtarea ei îl separă. Societatea este împotriva lui, altfel nu ar mai avea nicio cruce. Nimeni nu este prieten cu omul care poartă o cruce. „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit”.

    Singurătatea creștinului apare în urma faptului că el umblă cu Dumnezeu într-o lume lipsită de evlavie, o umblare care deseori trebuie să îl îndepărteze de părtășia creștinilor buni, la fel ca și de cea a lumii neregenerate. Instinctele lui date de Dumnezeu strigă după tovărășia cu alți oameni la fel ca el, oameni care îi pot înțelege dorințele, aspirațiile, cufundarea lui în dragostea lui Hristos, și deoarece în cercul lui de prieteni sunt atât de puțini cei care împărtășesc experiențele lui interioare, este forțat să umble singur.

    Omul cu adevărat spiritual este, într-adevăr, un fel de ciudățenie. El nu trăiește pentru sine, ci ca să promoveze interesele Altuia. Caută să îi convingă pe oameni să dea totul Domnului său și nu cere nimic, nicio parte pentru el. Lui îi face plăcere nu să fie onorat, ci să Îl vadă pe Mântuitorul lui glorificat în ochii oamenilor. Bucuria lui este de a-L vedea pe Domnul său înălțat și el să fie neglijat. Găsește puțini oameni care sunt dispuși să vorbească despre obiectul suprem al interesului său, de aceea el este, deseori, tăcut, trecut cu vederea în mijlocul gălăgiei făcute de discuțiile religioase. Din această cauză este recunoscut ca fiind obtuz și prea serios. Astfel, este evitat și prăpastia dintre el și societate se lărgește. El caută prieteni ale căror straie să le poată identifica după mirosul de mir, de aloe și de casie din palatele de fildeș, și fie că găsește câțiva, fie că nu găsește niciunul, păstrează aceste lucruri în inima lui, așa cum odinioară a făcut și Maria.

    Slăbiciunea atât de multor creștini moderni este că se simt ca acasă în această lume. În efortul lor de a trăi o viaţă liniştită, s-au „ajustat” societății neregenerate, și-au pierdut caracterul de pelerin și au devenit o parte esențială chiar a ordinii morale împotriva căreia au fost trimiși să protesteze. Lumea îi recunoaște și îi acceptă pentru ceea ce sunt. Acesta este cel mai trist lucru care poate fi spus despre ei. Ei nu sunt singuri, dar nici sfinți nu sunt.

Advertisements

Diavolul este politic corect II – (“Trista povestea a lui Iosif şi a Rozăi Kohner”)

Roza Kohner a fost adusă la azilul de bătrîni la două săptămîni după moartea soţului ei, Iosif Kohner. Era obişnuită cu atmosfera din azil din desele vizite pe care i le făcea soţului său aici. Roza Kohner îşi iubea soţul şi nu l-ar fi lăsat niciodată la azil, dar legea interzicea bătrînilor să moară acasă. O campanie puternică i-a convins pe toţi că cei care asistă la moartea persoanelor apropiate sînt predispuşi spre depresii.

Campania a convins-o mai puţin pe Roza Kohner. Aceasta era o femeie de modă veche care credea că dragostea durează şi dincolo de mormînt. Totuşi ea nu a putut face nimic împotriva legii şi atunci cînd Iosif Kohner s-a îmbolnăvit de cancer, el a fost dus să moară la azilul de bătrîni. Însă moartea nu a venit aşa cum au prezis-o doctorii. Roza Kohner era convinsă că soţul ei a trăit ţinut de dragostea ei pe care i-o mărturisea în fiecare zi. În cele din urmă, Iosif Kohner a fost eutanasiat conform Legii 182/110.

–            Mamă, aici ai covrigi şi Coca Cola. Dacă mai ai nevoie de ceva, să spui. Pot să trag o fugă pînă la magazin…

–            Mulţumesc, Iacob. Am tot ce-mi trebuie aici: mîncare, haine… Uite ce curat e totul.

–            Da, mamă… E bine aici… O să te obişnuieşti. Să ştii că eu o să vin des pe la tine. Ştii cum veneai şi tu la tata?

–            Da. Poate nu chiar atît de des, că tu eşti tînăr, ai şi tu viaţa ta. Eu sînt bătrînă…

–            Mamă, totul o să fie bine, o să vezi.

–            Sigur. De ce să nu fie bine? Totul este bine.

–            Bine, mamă. Eu trebuie să plec. Dar o să vin mîine. Să-mi spui dacă mai ai nevoie de ceva.

–            Bine, Iacob. Dacă o să am nevoie de ceva, o să-ţi spun. Hai, mergi cu bine.

–            Pa, mamă…

–            Pa, pa…

După ce a plecat Iacob, Roza Kohner şi-a acoperit faţa cu mîinile şi a început să se scuture de plîns. Dar s-a oprit repede, gîndindu-se că oricînd ar putea să intre cineva în cameră. Roza Kohner nu a fost văzută plîngînd vreodată…

–            Doamnelor şi Domnilor, v-o prezint pe noua voastră colegă, Doamna Roza Kohner!

Toată lumea a început să aplaude, după care infirmiera, o tînără de vreo 25 de ani, continuă:

–            Doamna Kohner va găsi la noi căldura de care are nevoie orice om. Nu-i aşa?

–            Da-a-a!, au răspuns cu toţii în cor.

–            Aşadar, Doamnelor şi Domnilor, familia noastră s-a mărit astăzi cu încă un membru! Se poate spune că Doamna Kohner este astăzi ca un nou născut, iar noi o primim cu bucurie şi multă speranţă! Doamna Kohner, să ştiţi că viaţa la azil e mult mai interesantă decît se crede! În ultima perioadă au fost implimentate mai multe proiecte de lucru cu persoanele în vîrstă. Aşa că totul aici e foarte captivant şi n-o să aveţi deloc timp pentru tristeţe, remuşcări şi aduceri aminte care nu-şi au rostul. Trebuie să gîndiţi pozitiv şi să credeţi în victorie! Vă rog să o aplaudăm pe Doamna Kohner! Felicitări pentru că aţi intrat în familia noastră! Vă rog să aplaudăm! Doamna, Kohner, felicitările mele…

Azilul de bătrîni o schimbă mult pe Roza Kohner. Ea se închise în sine şi nu vorbea decît foarte rar şi atunci doar cînd era întrebată. Oamenii de aici vorbeau mult şi se repetau. Fiecare avea povestea sa pe care dorea să o spună tuturor. Roza Kohner ţinea la etichetă şi nu putea să-l întrerupă pe cineva în timp ce vorbeşte. Datorită acestei bune creşteri a ei, fiecare căuta să stea de vorba cu Roza Kohner. Toţi se simţeau mai uşuraţi după ce vorbeau cu ea.

Dar nimeni nu se gîndea la ce simte Roza Kohner. Viaţa ei s-a transformat într-un adevărat coşmar. Roza Kohner se ascundea prin grădină şi chiar în toaletă, numai să scape de neobosiţii vorbitori. În cele din urmă ea hotărî să devină ca toţi şi începu să se certe cu oricine intra în vorbă cu ea. În acest fel Roza Kohner şi-a aflat liniştea. Fiind evitată de toţi, ea se afundă în propriile gînduri, depănîndu-şi viaţa din copilărie şi pînă la azil, căutînd să înţeleagă rosturi neînţelese pînă atunci.

În azil Roza Kohner a cunoscut un om neobişnuit. Acesta era părintele Ioan, un bărbat zdravăn şi tăcut, despre care toţi spuneau că e nebun. Părintele Ioan era surprins de multe ori făcînd rugăciuni asupra unui pahar de vin şi a unei bucăţi de pîine, pe care mai apoi le mînca, zicînd că se împărtăşeşte cu Trupul şi Sîngele lui Hristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe părintele Ioan trist sau nemulţumit. El le spunea tuturor că viaţa lui abia începe şi că de aici, din azil, oamenii se nasc direct în Împărăţia Cerurilor.

Într-o dimineaţă devreme, cînd toată lumea dormea, Roza Kohner l-a surprins pe părintele Ioan în grădină, tocmai cînd îşi făcea rugăciunea după împărtăşanie. Aşteptă pînă acela porni pe alee şi se apropie.

–            Vă rugaţi lui Dumnezeu, crezînd că El o să vă ajute?

–            Fac asta tot timpul şi Dumnezeu nu m-a lipsit niciodată de ajutorul Său.

–            Şi eu am fost învăţată să cred în Dumnezeu. Dar viaţa mi-a demonstrat că Dumnezeu nu există şi că oamenii mor lipsiţi de orice ajutor.

–            Pentru a muri nu este nevoie de vreun ajutor. De ajutor au nevoie doar cei care doresc să învie.

Spunînd acestea, părintele Ioan a plecat tăcut spre fundul grădinii şi întreaga lui făptură arăta că ceea ce spune e adevărat.

„Cum să învii?”, se întrebă nedumerită Roza Kohner. „Parcă poate cineva să învie?” Cuvintele părintelui Ioan nu-i dădeau pace. Ele îi păreau absurde şi totuşi adevărate. Dacă i le-ar fi spus altcineva, l-ar fi crezut nebun. Dar omul acesta avea ceva ce nu aveau ceilalţi. Roza Kohner hotărî să se ţină de el pînă va afla sensul cuvintelor lui.

„Să nu fiu şi eu pentru el ceea ce erau babele astea sîcîitoare pentru mine”, gîndi Roza Kohner şi se aşeză pe bancă. „Nu este potrivit să mă bag în viaţa omului. Cum să îl abordez aşa, tam nisam, şi să-i pun întrebări la care poate că el nici nu doreşte să răspundă? Hm, asta e prea de tot”.

Roza Kohner se aplecă şi încercă să privească printre crengi, vrînd să vadă ce face părintele Ioan. „Iar se roagă! Cît poate să se roage omul ăsta? Doamne, da’ mai lasă-l odată în pace, poate termină şi mai vorbesc şi eu cu el”.

Într-adevăr, nu a trecut nici un minut că părintele Ioan şi-a făcut ultima cruce şi a pornit în jos pe alee. Se opri în dreptul băncii unde îl aştepta Roza Kohner.

–            Bună dimineaţa, soră Roza!, o luă el înainte, vesel de parcă îşi revăzu un vechi prieten.

–            Bună dimineaţa…, zîmbi nedumerită Roza Kohner, care petrecu pînă atunci în încordare, gîndind cum să înceapă vorba.

–            Se anunţă o zi frumoasă. Cine se scoală mai dimineaţa, aude ciripitul păsărelelor. Auziţi cum fac?

–            Da… nu le-am dat importanţă…

–            Vine o vîrstă cînd ciripitul păsărelelor şi răsăritul soarelui capătă un cu totul alt înţeles, aşa cum descrie Înţeleptul în Ecleziastul…

–            Ecleziastul? Asta parcă e ceva din Biblie?

–            Da. E cartea înţeleptului Solomon în care el îşi deapănă viaţa, încercînd să răspundă la veşnicile întrebări care îl macină pe om…

–            Da? Şi care sînt aceste întrebări?

–            Care sînt întrebările? De pildă, ce rost are viaţa, ce rost au toate?

–            Într-adevăr, ce rost au toate?

–            Nici un rost!, rîse părintele Ioan. „Deşertăciune, totul e deşertăciune şi vînare de vînt!”

–            Şi-atunci?

–            Şi-atu-u-u-u-nci…, îngînă părintele Ioan de parcă ar fi vorbit unui copil, „Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte să vină zilele despre care vei zice: nu-mi găsesc nici o plăcere în ele!”

–            Ne întoarcem iar la Dumnezeu?

–            Da, Doamna mea, ne întoarcem iar la Dumnezeu!

Părintele Ioan tăcu şi Roza Kohner simţi că nu trebuie să mai întrebe nimic. Ea se pierdu în privirea acelui om în care parcă a încăput întreaga ei viaţă. Privindu-l cum pleacă pe alee, Roza Kohner simţi cum lîngă acest om ea nu se mai temea de moarte. Întreaga zi după aceea Roza Kohner se simţi nemuritoare.

Legea 182/110 a fost votată pe cînd Roza Kohner avea 24 de ani. Din acest motiv ea nu i-a dat prea mare importanţă. „Oricum toţi murim într-o zi”, a fost răspunsul Rozei Kohner dat soţului ei Iosif, atunci cînd acesta îşi arăta nemulţumirea faţă de noua lege.

–            E o nebunie! Încotro se îndreaptă omenirea?, zise Iosif Kohner aruncînd ziarul pe masa de cafea.

–            După mine, e un lucru bun, răspunse Roza Kohner lăsîndu-se în fotoliu. Decît să ajungi o epavă care nu mai trebuieşte nimănui, mai bine e să pleci la timp.

–            Roza, te-ai tîmpit cu totul? Nu vreau să mai aud asta de la tine niciodată! Noi sîntem în primul rînd oameni şi nu voi accepta ca cineva din neamul Kohner să meargă împotriva vieţii! Fiecare om are dreptul la viaţă, iar viaţa e un dar de la Dumnezeu care trebuie să se întoarcă la Dumnezeu atunci cînd El hotărăşte!

–            Bine, Iosif… Îţi dai seama că nici eu nu sînt de acord cu această lege. Mă gîndeam doar aşa, ca chestie, că e neplăcut să ajungi bătrîn şi să nu mai trebuieşti nimănui. Poate că e mai bine să pleci la timp din viaţă. Asta nu înseamnă că sînt de acord cu eutanasia. Ce, parcă puţini oameni pleacă frumos din viaţă şi fără să fie eutanasiaţi? La asta mă refeream.

–            Uf! Hai să încheiem discuţia asta. Oricum nu schimbăm nimic. Poate că ai dreptate. Vom trăi mai conştient. Poate că mulţi îşi vor preţui mai bine timpul. Ne-am obişnuit să ne irosim zilele de parcă am fi veşnici, iar cînd ajungem bătrîni, începem să iubim viaţa…

„Cîtă dreptate avea Iosif!”, gîndi Roza Kohner depănîndu-şi amintirile. „Cît de mult îmi doresc să trăiesc, chiar şi în acest azil, unde s-ar părea că viaţă nu mai este. O, Iosife, întotdeauna ai fost mai înţelept! Nu degeaba eşti tu mai mare, iubitul meu…” Roza Kohner zîmbi şi închise ochii, dorind parcă să nu mai scape din mreaja amintirilor.

În schimb o altă lege o făcu pe Roza Kohner să urască toată clasa politică. La jumătate de an de la promulgarea legii privind eutanasierea, a fost introdusă taxa pentru al doilea copil. Roza Kohner avea de acum un copil şi dorea să mai nască alţii trei, pentru că visul ei era să aibă patru copii. Roza Kohner a plătit taxa de 2000 de euro şi a născut al doilea copil, pe Iacob. Numai că peste jumătate de an apăru o nouă lege, cea a dreptului la urmaşi. Noua lege permitea doar primului născut să aibă urmaşi, iar dacă cineva se încumeta să aibă un al doilea copil, acesta urma să fie castrat. Legea s-a răsfrînt asupra tuturor copiilor mai mici de un an.

Aşa că oricît a încercat Roza Kohner să-şi salveze băiatul de urgia bisturiului, Iacob a fost castrat, fiind printre copiii care, se zicea, au deschis poarta unei ere noi. Durerea Rozăi Kohner era alinată doar de gîndul că în situaţia copilului ei se afla fiecare al doilea copil născut în acel an, precum şi cei care vor avea nenorocul de atunci înainte să nu fie ei cei care vor deschide pîntecele mamei lor. Orice s-ar spune, Iacob a fost pentru familia Kohner o rană vie care nu s-a tămăduit niciodată.

O lovitură parcă şi mai mare decît primele a fost pentru Roza Kohner legea care permitea cumpărarea dreptului de a avea urmaşi pentru al doilea copil. Chiar dacă familia Kohner nu ar fi putut strînge niciodată suma de 100.000 de euro pentru a cumpăra acest drept pentru fiul lor, gîndul că nu se mai putea face nimic pentru Iacob o zdrobea.

Ironia soartei făcu în aşa fel ca Raul, primul născut al familiei Kohner, să renunţe la dreptul său de a avea urmaşi în schimbul sumei de 100.000 de euro pe care statul îi oferea în acest caz. Chiar în ziua în care a devenit major, Raul şi-a cerut banii şi a plecat în Israel, de unde nu s-a mai întors şi nici nu a mai dat vreun semn după aceea.

Aşa că sărmanul Iacob a rămas singura alinare a familiei Kohner.

–            Iacob, să ştii că tu eşti cel mai iubit, orice-ar fi!, zicea Roza Kohner, strîngîndu-şi fiul adolescent în braţe.

–            Chiar mai iubit decît Raul?, întreba de fiecare dată Iacob.

–            Şi Raul este iubit, dar tu eşti mai iubit, răspundea Roza Kohner.

–            Dar cînd vine Raul, mamă?

–            O să vină, mai are puţină treabă şi o să vină…

–            Eu n-o să plec niciodată nicăieri… O să rămîn aici pentru totdeauna…

–            Aşa să faci, mamă.

–            Să ştii că aşa o sa fac!

Roza Kohner îşi acoperi faţa cu mîinile şi se ţinu să nu plîngă. În patul de alături dormea o femeie care mai avea patru zile pînă la 65 de ani. Felinarele de pe alee se vedeau prin fereastră şi liniştea devenise parcă la fel de greu de suportat ca şi durerea.

http://savatie.wordpress.com/

“Diavolul este politic corect” – Savatie Bastovoi (roman în curs de apariţie)

Ideea acestui roman porneşte de la afirmaţia unui politician britanic care propunea eutanasierea persoanelor ajunse la vîrsta de 65 de ani ca fiind nefolositoare pentru stat şi societate. Mi-am imaginat o lume în care eutanasierea bătrînilor a devenit la fel de “normală” ca şi avortul.

CAPITOLUL I
Şapte răsărituri de soare pentru Iacob Kohner

Iacob Kohner se trezi în aceeaşi stare de enervare în care adormise. Un oarecare Vik i-a intrat pe blog şi l-a atacat mojiceşte, încercînd să-l convingă că fericirea nu există, că e o invenţie a proştilor. Iacob Kohner credea în fericire. În plus, era blogul lui şi fierbea de mînie la gîndul că astfel de oameni ca Vik au pus stăpînire pe lume şi o mînă într-o direcţie greşită. Şi, la urma urmei, cine e Vik? Un nimeni! Un anonim! Un ratat a cărui singură plăcere este aceea de a ataca pe forum-uri şi bloguri! Iată cine-i Vik! Şi nu merită atîta atenţie! Iacob Kohner se duse la computer şi începu să scrie:

IACOB KOHNER: Stimabile Vik, dumneata eşti un om nefericit, pentru că nu crezi în fericire! Eşti singurul vinovat pentru starea jalnică în care te afli! Nu mai suport energia negativă pe care o degajă comentariile tale. Şi te rog să scrii mai scurt. Nu am timp să citesc toate tîmpeniile. Îmi plac discuţiile civilizate şi argumentate. În caz contrar, o să mă văd silit să nu-ţi mai aprob comentariile. Îţi doresc o zi bună şi să crezi în fericire!

Iacob Kohner se duse pînă la bucătărie şi puse de cafea. Vru să-şi aprindă o ţigară cît fierbea apa, dar înainte de asta se duse la computer. Avea un nou comentariu de la Vik:

VIK: Iacob, nu crezi că tu eşti cel care suferă de lipsă de argumente şi nu eu? Ţi-am zis că sînt camusian? Ştii ce spunea Camus? Ei, află de la mine (ca să nu mai zici că sînt un imbecil care nu are argumente!) Camus spunea că sinuciderea este o atitudine filozofică, adică este un răspuns dat la întrebarea dacă viaţa merită trăită sau nu. Acceptă că eu poate sînt unul din cei care aleg mai degrabă să se sinucidă, decît să trăiască.

IACOB KOHNER: Atunci, sinucide-te! Debilule mental!

VIK: Doar după ce te conving şi pe tine! PS: Nu ştiu care dintre noi doi e mai debil?

Iacob Kohner se tulbură şi mai mult la citirea acestor comentarii. Aseară, pînă să adoarmă, hotărî să nu mai răspundă provocărilor acestui Vik. Îşi zise că e un nimeni, un iresponsabil şi că, cel mai probabil, nu pune suflet în ceea ce spune. Vorbeşte de dragul de a vorbi. Iar el suferă. Iacob Kohner nu e un superficial. Orice cuvînt îl reprezintă. Cuvintele, îşi zicea el uneori, sînt gînduri înmărmurite. Iar gîndurile unui om sînt ca şi sufletul lui. Cum ţi-s cuvintele, aşa ţi-s şi gîndurile. Şi cum ţi-s gîndurile, aşa ţi-e şi sufletul. Bine. Vik nu crede în suflet. Nu mai contează în ce crede Vik. Iacob Kohner i-a mai dat o şansă, dar pînă aici! Replicile lui necioplite, citatele snoabe din Camus şi Cioran l-au scîrbit pe Iacob Kohner şi el nu voia să mai comunice cu acest om. Auzi, „nu se ştie care dintre noi doi e mai debil”. „Tu eşti mai debil! Anonim superficial şi snob!” – trînti Iacob Kohner cu pachetul de ţigări în masă. „M-am săturat! M-am săturat! M-am săturat! Îmi doresc ceva frumos şi bun! Îmi doresc…”

Dar ce îşi dorea, de fapt, Iacob Kohner? Probabil nici el nu ştia. Aşa cum nu o ştia nimeni în acel oraş.

Soneria îl trezi din gînduri. Merse şi deschise.
– Bună ziua! Sînteţi Domnul Iacob Kohner, fiul lui Iosif şi al Rozăi Kohner…
– Da… Eu sînt, răspunse Iacob Kohner, încercînd să ghicească din priviri motivul vizitei. Nu suporta poştaşul cu combinizonul şi basca lui galbenă pentru faptul că acesta îi aducea numai veşti proaste: amenzi, penalizări şi altele asemenea.
– Aveţi o citaţie pe numele Iacob Kohner. Vă rog să semnaţi.

Iacob Kohner semnă şi închise uşa. De obicei semna şi apoi citea. Nu avea rost să spui сă nu eşti de acord să semnezi. Tot ce venea de la Primărie, de la Poliţie sau de la Garda financiară trebuia semnat. Luă plicul şi reveni la cafeaua şi ţigara lăsate pe masa de lîngă geam.

Deschise plicul şi începu să citească:

Domnule Iacob Kohner,
Prin prezenta vă aducem la cunoştinţă că, în virtutea Legii nr. 182/110, privind întrerupearea funcţiilor fizice la persoanele devenite inapte pentru viaţa socială, mama Dumneavoastră, Doamna Roza Kohner, a fost eutanasiată astăzi, 12 aprilie, ora 9.40. Legea a fost aplicată în legătură cu împlinirea de către cetăţeana Roza Kohner a vîrstei de 65 de ani (considerată a fi vîrsta limită pînă la care o persoană poate fi recunoscută aptă pentru viaţa socială). Taxa de 202 euro pentru procedura medicală (în care intră şi procedura de incinerare) urmează a fi plătită în decursul următoarelor 5 zile, adică pînă la 17 aprilie, la sediul Primăriei oraşului. Urna cu cenuşa cetăţenei Roza Kohner va putea fi ridicată de la sediul Primăriei după achitarea taxei de 35 de euro, din care 30 euro pentru urnă şi 5 euro plata pentru serviciul cremaţiei.

„Ce drăcie!”, zise Iacob Kohner după ce termină de citit. „Cum am putut să uit de ziua mamei? Sînt un ratat! De acum n-o s-o mai văd niciodată! Mamă, iartă-mă! Niciodată nu am fost aşa cum ţi-ai dorit…”

De ce trebuia să fie aşa? De ce să nu trăiască oamenii atît cît li s-a dat de la Dumnezeu? Iacob Kohner simţea că ceea ce se întîmplă nu e drept, dar nu ştia să se facă înţeles. Îi părea rău că nu a vorbit demult cu mama sa. Trecuseră trei ani de la ultima lor întîlnire. O vizitase la azil. Roza Kohner era într-un halat albastru şi citea dintr-o carte neagră. Cînd şi-a văzut fiul, a închis cartea, a pus-o pe măsuţă şi s-a ridicat în picioare. Iacob Kohner s-a apropiat. S-au îmbrăţişat şi au rămas aşa mai multă vreme. Roza Kohner îşi apăsa faţa în umărul fiului său, reuşind astfel să-şi şteargă lacrimile care îi curgeau fără să vrea. Nu voia să o vadă plîngînd. Iakob Kohner, care simţea lacrimile mamei sale în umărul stîng, o strîngea şi mai mult la piept. Trecîndu-i braţul drept pe după gît, Iacob Kohner îşi ştergea lacrimile cu dosul mînecii. Apoi s-au aşezat în fotoliile de lîngă măsuţă. Nu-şi poate aminti discuţia de atunci. Tot ce i-a rămas în minte este curiozitatea lui de a întoarce cartea cu titlul în sus în timp ce Doamna Kohner îl privea. Nu putea să o întrebe ce citeşte. Simţea că ar da buzna în sufletul ei. Şi nu se cădea. S-au despărţit şi nu s-au mai văzut de atunci. Dar în fiecare an, pe 12 mai, Iacob Kohner îi trimitea mamei sale o felicitare cu ziua ei. Cum a putut să uite de această dată? Tocmai la 65 de ani, la ultima ei aniversare!? Iacob Kohner era măcinat de remuşcări. El îşi aprinse o ţigară şi o fumă lăcrimînd. „E nedrept!, îşi zicea el, e nedrept!”

Iacob Kohner îşi cîştiga existenţa din reclame. Avea un contract cu o firmă de publicitate şi primea salariu lunar. În schimb, era folosit în diverse spoturi publicitare. Uneori era chemat să facă figuraţie la talk-show-urile televizate. A apărut chiar şi într-un spot electoral. Iacob Kohner avea 40 de ani, 1.72 m înălţime şi 136 kg. În schimbd avea ochii albaştri. Atunci cînd erau filmaţi în gros plan, ochii lui erau frumoşi şi trişti. Apoi imaginea începea să se micşoreze şi apărea fruntea şi obrajii mari ai lui Iacob Kohner. Apoi apăreau urechile şi părul cîrlionţat. Apoi apărea Iacob Kohner în întregime, făcînd vreo scamatorie, mîncînd un hamburgher sau zicînd ceva în ce el însuşi nu credea. Pentru aceasta Iacob Kohner primea bani.

Din aceşti bani îşi plătea chiria şi internetul, mînca şi îşi lua puţinele lui haine. Iacob Kohner avea puţine haine. Ar fi putut să se lipsească de ele cu totul, deoarece stătea mai mult în casă, unde nu avea cine să-l vadă. Îi plăcea să stea pe messenger şi pe chat, mai ales cînd cel cu care vorbea apărea şi video. În schimb el nu şi-a luat cameră la computer, pentru că îi era ruşine de felul în care arată. La avatar avea fotografia unui tip bronzat cu muşchi pe burtă. Deşi Iacob Kohner era convins că frumuseţea omului nu o dă trupul, ci sufletul.

TURBO 2222: Salut! Eşti?

IACOB KOHNER: Da!

TURBO 2222: Să-ţi spun un banc…

IACOB KOHNER: Hai.

TURBO 2222: S-a dus odată un evreu la popă să se spovedească (îţi place începutul?)

IACOB KOHNER: Da, zi-i mai departe.

TURBO 2222: Zice „părinte, în timpul războiului eu am adăpostit la mine în beci un soldat…” Popa zice „foarte bine, fiule, ai făcut o faptă bună!” „Da, părinte, numai că pentru fiecare zi cît îl ţineam ascuns îi luam cîte zece dolari”. „Ei, asta de acum nu-i chiar bine”. Îi citeşte popa rugăciunea de dezlegare de păcate, iar la despărţire evreul îl întreabă „părinte, pot să vă cer un sfat?” „Da, fiule”. „Cum credeţi, ar trebui să-i spun soldatului că războiul s-a terminat?”

IACOB KOHNER: Tare!

TURBO 2222: Ţi-a plăcut, a? Cică „să-i spun că s-a terminat războiul”… Eu nu m-am putut opri din rîs o oră atunci cînd l-am auzit.

IACOB KOHNER: Da. Aşa e.

TURBO 2222: Ce, cu tine e aceeaşi chestie? Hai că te las să rîzi!

IACOB KOHNER: Nu. Am zis că-i tare, dar nu pot să rîd acum. Am o problemă. Dacă l-aş fi auzit ieri, aş fi rîs. Îmi place bancul.

TURBO 2222: Înseamnă că am nimerit la ţanc! Te-am mai înveselit puţin! Nu rezolvi nimic dacă eşti trist.

Iacob Kohner nu ştia cine e TURBO 2222. Nu ştia nici măcar dacă e femeie sau bărbat. Acesta dădea pur şi simplu buzna pe messenger, propunînd bancuri fără nici o noimă. Cum poţi să trăieşti doar cu bancuri? – se mira Iacob Kohner. De data asta discuţia i-a lăsat un gust amar. Se gîndea că trebuie să meargă la Primărie, să plătească blestemaţii de 202 euro pentru eutanasiere. Apoi mai erau şi cei 35 de euro pentru cenuşă. În total 237 de euro. Plus 3 euro pentru taxi. Adică 240 de euro. Atît îl costa moartea mamei sale. Ce prostie, gîndea Iacob Kohner. Ce cruzime, ce nebunie să trebuiască să plăteşti pentru uciderea propriei mame. Dar asta era legea. Toţi făceau aşa şi Iacob Kohner nu putea fi altfel. Dar el voia să fie altfel. Iacob Kohner nu era ca ceilalţi.

VIK: Salut Iacob! Eşti supărat pe mine?

IACOB KOHNER: Scuză-mă, sînt cam ocupat. Vorbim mai tîrziu.

VIK: Îmi pare rău că ieri am fost poate prea grobian. Am avut o zi grea.

IACOB KOHNER: Şi eu am o zi grea, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i jignesc pe ceilalţi.

VIK: Scuză-mă, îmi pare sincer rău. N-am vrut să te supăr.

IACOB KOHNER: Simt nevoia să vorbesc cu cineva, dar n-am cu cine.

VIK: Dar eu ce-s? Vorbeşte cu mine!

IACOB KOHNER: Vreau să vorbesc cu un om real, cu un prieten. Pe tine nici nu te cunosc.

VIK: Cum nu mă cunoşti? Am discutat de atîtea ori. Chiar dacă ne mai şi certam…

IACOB KOHNER: Nici nu ştiu cum te cheamă. Sau te cheamă Vik?

VIK: Ei bine, mă numesc Alexandru, dacă asta te ajută cu ceva…

IACOB KOHNER: Nu ştiu dacă mă ajută neapărat, dar parcă am mai multă încredere acum. Aş avea atîtea să spun… Dintotdeauna mi-am dorit să am un prieten cu care să vorbesc despre toate: despre dragoste, despre fericire, despre tristeţe, chiar şi despre moarte…

VIK: Cred că simţim la fel.

IACOB KOHNER: Ai avut vreodată un prieten?

VIK: Nu.

IACOB KOHNER: Nici eu.

VIK: Adică da… Dar nu în sensul ăsta… Nici nu ştiu cum să spun.

IACOB KOHNER: Înseamnă că nu. Eram aproape sigur. Din cauza asta scrii acele comentarii pline de răutate. De ce crezi că fericirea nu există?

VIK: Nu ştiu… Viaţa mi-a demonstrat-o.

IACOB KOHNER: Viaţa n-a demonstrat niciodată nimic. Viaţa e pur şi simplu, iar noi sîntem cei care facem demonstraţiile.

VIK: Iacob, eşti un ciudat.

IACOB KOHNER: Da, ştiu. Şi trebuie să mă duc la Primărie, să plătesc 202 euro şi alţi 35, ştii tu…

VIK: Îmi pare rău. E o mizerie ce se întîmplă cu noi. Dacă ar fi după mine, eu aş schimba această lege.

IACOB KOHNER: E atît de trist.

VIK: Mă mir că încă mai crezi în fericire.

IACOB KOHNER: Vik, adică Alexandru (de acum o să-ţi spun aşa, sper să nu te superi), oare o să ne întîlnim într-o zi?

VIK: În viaţă totul e posibil, nu ai spus tu?

IACOB KOHNER: Aş fi foarte bucuros. Poate o să ne împrietenim. Ce bine ar fi!

VIK: Cu siguranţă. Acum scuză-mă, trebuie să ies. Vorbim altă dată.

IACOB KOHNER: Pa!

VIK: Pa!

„Sînt atît de singur!”, îşi zise Iacob Kohner şi se ridică din faţa computerului. „Mă apropii şi eu de ziua prevăzută de lege, dar viaţa parcă nici nu a început. Aş dori să fac ceva cu viaţa mea, ceva mai mult decît să mă cert la nesfîrşit pe net. Ceva mai mult decît să figurez în nişte reclame idioate. Ceva mai mult decît să mănînc şi să dorm. Dar ce este acel ceva mai mult? Nu ştiu. Dar oare este ceva mai mult? Este! Este! Este!”, îşi încheie Iacob Kohner raţionamentul cu voce tare.

I se făcu foame şi privi la ceas. O, drăcie! Iarăşi s-a trezit tîrziu şi a ratat răsăritul de soare! Şi-a spus că nu va mai sta nopţile pe net pentru a se trezi devreme, odată cu soarele. Voia să prindă soarele din fereastra sa şi să-şi noteze gîndurile care îi vor veni în acele clipe înălţătoare. Avea nevoie de o lumină proaspătă şi nevinovată ca cea a soarelui la răsărit. Nu a mai văzut un răsărit de soare din copilărie. Lumea întreagă părea răsturnată cu susul în jos. Noaptea oamenii veghează în faţa computerilor sau prin locurile de distracţie, iar cele mai frumoase ore ale zilei le dorm. Iacob Kohner se lumină la aceste gînduri şi se duse iar la computer. Deschise Google şi dădu căutare după „răsărit de soare”. I-au apărut mii de imagini cu soarele răsărind de după mare, de după munţi, de după păduri. Ce frumos era!

În acea zi murise Prim-ministrul. În timp ce Iacob Kohner mînca în bucătăria sa friptură de purcel, Prim-ministrul îşi dădea sufletul în văzul tuturor pe o scenă amenajată în piaţa oraşului. Totul s-a întîmplat atît de repede şi atît de neaşteptat, încît nici cei din garda de corp nu au reuşit să sară pentru a-l sprijini să nu cadă. Prim-ministrul se prăbuşi pe scîndurile scenei ţinîndu-se cu mîinile de gît, ca şi cum ar fi vrut să scape de un laţ nevăzut. Sîngele îi ţîşni din toate orificiile, chiar şi din ochi. Cineva din suita sa şi-a scos sacoul şi l-a aruncat pe faţa cumplită a Prim-ministrului. Cînd au ajuns medicii, Prim-ministrul era de acum ţeapăn. Zadarnic s-au chinuit să-i îndrepte picioarele care ieşeau de pe targă ca spiţele unei umbrele stricate. Mulţimea s-a risipit de pe piaţă, murmurînd că nu a mai văzut aşa ceva decît în filme.

Prim-ministrul se afla în plină campanie electorală, candidînd pentru a doua oară consecutiv. Era la fel de vestit ca şi piaţa oraşului, ca şi capitala ţării sale. A revenit în politică după o pauză de 17 ani, timp în care nimeni nu ştie unde a dispărut. El este omul care, cu 21 şi ani în urmă, a promovat Legea eutanasiei, susţinînd „dreptul fiecăruia de a pleca frumos din viaţă”. Moartea sa i-a şocat pe toţi, răscolind revolta înăbuşită a milioane de oameni. Toate canalele de televiziune se luptau zadarnic să dea morţii Prim-ministrului un aer de normalitate, invocînd tradiţionalul stop cardiac.

TURBO 2222: Porcu’ de prim-ministru şi-a dat duhu’! Cică i-a dat sîngele pe bot şi pe urechi, şi pe ochi şi, probabil şi pe… Asta e răsplata pentru un porc ca el!

NASA-PANTANASA: Hei, cine a fost în piaţă şi a văzut cum a murit primu’? E adevărat că s-a împuţit pe loc? Cică puţea ca un cîine mort de o săptămînă!

BARAC OBAMA 13: Eu am fost în primele rînduri. Puţea de-ţi venea să-ţi verşi maţele! Ptiviţi atent reportajele de la ştiri: medicii se ţin de nas cînd îl ridică, pentru că era imposibil să stai lîngă el. Cică îi ieşeau viermi din ochi şi din urechi! SF nu alta!

TURBO 2222: Aşa-i trebuie, porc împuţit de jigodie ce e el! Nu trebuia să facă porcăria aia de lege ( mi-a ucis ambii părinţi!) N-o să-l iert niciodată! A primit ce merita!

Peste două ore de la moartea Prim-ministrului a fost blocat internetul în toată ţara. Iacob Kohner, care între timp îşi mînca friptura şi se gîndea la răsăriturile de soare ratate, nu ştia nimic despre cele întîmplate. Căderea internetului a pus-o pe seama vreunei probleme în reţea. Oricum, era o oră prea tîrzie pentru a suna la operator. Se plimbă prin casă, apoi hotărî să se culce mai devreme. Poate mîine se va trezi odată cu soarele.

http://savatie.wordpress.com/

jurnalul fericirii (fragment)

Evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi. (N.Steinhardt)

Mândria spirituală (fragment din cartea lui Edwards, în curs de pregătire)

Mândria spirituală este uşa principală prin care intră diavolul în inimile celor care doresc propăşirea credinţei. Ea este orificiul de intrare al fumului din puţul fără fund, care întunecă mintea şi înşeală judecata. Acesta este principalul mijloc prin care diavolul pune stăpânire pe persoanele religioase, şi principala sursă a tuturor înşelărilor pe care le introduce, ca să împiedice şi să zădărnicească lucrarea lui Dumnezeu. Această cauză este izvorul, sau cel puţin suportul principal, al oricărei erori. Până nu se vindecă această boală, degeaba se dau leacuri pentru a vindeca celelalte boli. Din cauza ei, mintea apără celelalte erori, şi se păzeşte de lumină, prin care poate fi corectată şi vindecată.

Omul mândru spiritual este plin deja de lumină; el nu mai are nevoie de instruire, şi dispreţuieşte pe cel care i-o oferă. Dar dacă această boală se vindecă, celelalte sunt mai uşor de îndepărtat. Persoana umilă este ca un copilaş, care primeşte cu uşurinţă să fie învăţat; ea este atentă cu ea însăşi, şi conştientă de înclinaţia de a se rătăci; de aceea, dacă i se spune ceva greşit, ea este gata să cerceteze lucrul în mod imparţial. Nimic nu îndepărtează pe o persoană mai mult de diavol decât umilinţa, care pregăteşte mintea pentru lumina divină, alungând întunericul şi limpezind ochii, ca să poată privi mai bine lucrurile bune: „El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” (Psalmul 25:9). De aceea, nu trebuie să ne luptăm cu cei mici, nici cu cei mari, ci cu regele lui Israel; prima noastră grijă ar trebui să fie îndreptarea inimii şi scoaterea bârnei din ochi, ca să putem vedea limpede.

Ştiu că multe lucruri sunt foarte jignitoare pentru mândria celor care sunt zeloşi pentru cauza Domnului. Atunci când un creştin o ia înaintea altora în lucrurile religioase, dacă are mângâiere spirituală sau bucurie mai mare decât de obicei, sau dacă pare prea zelos în credinţă, dacă se străduieşte mai mult decât alţii pentru cauza credinţei, sau dacă are anumite succese, e sigur că va trezi imediat invidia celor din jur; şi ei îşi vor închipui (cu sau fără motiv) că este foarte mândru de bunătatea lui, şi că se consideră mai bun decât toţi ceilalţi, şi toate vorbele şi purtările lui sunt privite în lumina acestei prejudecăţi. Cei care sunt reci şi morţi şi nu au experimentat niciodată puterea evlaviei în inimile lor, sunt gata să creadă astfel despre cei mai buni creştini; şi din cauza aceasta evlavia vitală şi puternică este privită cu duşmănie tainică.

Creştinii zeloşi ar trebui să ia seama să nu fie prinşi în capcană de acuzaţiile celor reci, pentru ca diavolul să nu profite de acest lucru şi să le orbească ochii faţă de lucrurile cu adevărat rele din inima lor, şi să-i facă să se gândească că, dacă sunt acuzaţi degeaba de mândrie spirituală în multe privinţe, sunt acuzaţi degeaba în toate privinţele. Vai, cât de multă mândrie avem în inimile noastre cei mai buni dintre noi! Este cea mai rea parte a unui trup de păcat şi moarte. Este primul păcat care a intrat în univers, şi ultimul care va fi smuls din el. Este cel mai înverşunat duşman al lui Dumnezeu. Stricăciunea firească se poate manifesta pe două căi: mândrie şi iubire de lume, partea diavolului şi partea firească, sau sinele şi lumea. Aceştia sunt cei doi stâlpi din templul lui Dagon, pe care se sprijină toată clădirea. Dar primul este oricum cea mai rea parte a stricăciunii fireşti; este primul născut al diavolului, şi imaginea sa în inima multor oameni; este ultimul lucru pe care îl biruieşte păcătosul, prin convingere, înainte de a se converti; mândria stă la baza celui mai mare conflict din inima sfinţilor, şi este ultimul lucru de care scapă şi pe care îl învinge; mândria luptă direct împotriva lui Dumnezeu, şi se împotriveşte din răsputeri spiritului Mielului; diavolul este tatăl ei, prin caracterul său înşelător şi tăinuit. Ea se ascunde în adânc, şi este mereu activă şi gata de a se amesteca în toate.

Şi dintre toate felurile de mândrie, mândria spirituală este cea mai nesuferită. Ea este ca diavolul; este ca păcatul comis într-un cer de lumină şi slavă, în care a fost înălţat la cel mai înalt grad de cunoştinţă, onoare, frumuseţe şi fericire. Mândria este mult mai greu de observat decât celelalte păcate, fiindcă se caracterizează prin faptul că inspiră omului gânduri prea înalte despre sine însuşi. Nu este de mirare deci că cel care are astfel de gânduri nu ştie; fiindcă el crede că părerea pe care o are despre el însuşi este întemeiată, şi de aceea nu este prea înaltă; dacă ar crede că părerea aceasta este neîntemeiată, nu ar mai gândi astfel.

Dintre toate tipurile de mândrie, mândria spirituală este cea mai ascunsă, şi foarte greu de zărit; din cauza aceasta, mândria spirituală provoacă o părere prea bună despre două lucruri: lumina şi umilinţa persoanei în cauză; amândouă te împiedică să-ţi dai seama de lucrarea mândriei. Dacă eşti mândru de lumina pe care ai primit-o, nu te mai păzeşti. Cel care crede că este înconjurat de lumină nu se teme că vreun vrăjmaş s-ar putea strecura nevăzut în apropierea lui; iar cei care sunt mândri de umilinţa lor nu se mai păzesc deloc, fiindcă nici nu îşi imaginează că ar putea fi atinşi de mândrie.

Sunt multe păcate în inima omului care au o natură tainică, şi sunt foarte greu de observat. Psalmistul spune: „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc” (Psalmul 19:12). Dar mândria spirituală este cel mai tainic dintre toate păcatele. Inima este atât de înşelătoare şi nepătrunsă în această privinţă, încât nu există nici un păcat care să fie mai puţin bănuit, şi de care să te convingi mai greu. Ea produce încredere în sine, şi izgoneşte neîncrederea în forţele proprii şi prudenţa.

Nu este nici un păcat care să se asemene atât de mult cu diavolul în subtilitate şi ascunzişuri, nici un păcat care să apară în atâtea forme nebănuite, şi să se arate chiar ca un înger de lumină. Poate să ia naştere din orice; perverteşte şi strică totul, chiar şi adevăratul har şi adevărata umilinţă, dacă are ocazia să-şi exercite puterea. Este un păcat care are multe vieţi; dacă îl omori, va învia; dacă îl nimiceşti şi scapi de el sub o înfăţişare, învie în alta; când crezi că s-a dus cu totul, e încă acolo. Sunt multe tipuri de mândrie spirituală, care apar în forme şi imagini diferite, una după alta, şi învăluie inima precum foile de ceapă; dacă îndepărtezi una, rămâne alta dedesubt. De aceea, trebuie să avem cea mai mare grijă de inimile noastre în privinţa aceasta, şi să strigăm după ajutor la marele Vindecător. Cel care se încrede în inima lui este un nebun.

Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie deosebit de atent cu acest pericol în momentul de faţă, fiindcă ispitele sunt deosebit de mari: privilegiile măreţe şi deosebite pe care le primesc unii sfinţi de la Dumnezeu, şi onorurile la care ajung unii dintre pastori, sunt mari încercări pentru persoanele în cauză. Este adevărat că o măsură mai mare din prezenţa spirituală a lui Dumnezeu tinde să îndepărteze mândria şi orice stricăciune; dar totuşi, deşi experimentarea unor asemenea favoruri îndepărtează mândria pe de o parte, poate să aducă ispite şi provocări pe altă parte; şi suntem în mare pericol, dacă nu veghem şi nu ne rugăm neîncetat.

Îngerii care au căzut au avut destule îndemnuri de a se umili şi de a se feri de mândrie, prin marile onoruri şi privilegii pe care le-au primit, uitându-se la faţa lui Dumnezeu şi văzând slava Lui infinită; cu toate acestea, în lipsa vegherii, onorurile şi privilegiile pe care le-au primit s-au dovedit a fi un îndemn la mândrie, deşi în inima lor nu exista nimic care să-i împingă spre aşa ceva. De aceea, nici un sfânt, oricât ar fi de eminent şi de aproape de Dumnezeu, nu trebuie să se creadă ferit de acest pericol. Cel care se crede cel mai ferit de pericol este cel mai aproape de el. Apostolul Pavel, care a fost un sfânt eminent, cum nu mai sunt acum, nu a scăpat de pericol nici după ce a ajuns să-L vadă pe Dumnezeu în cel de-al treilea cer, după cum reiese din cuvintele lui (2 Corinteni 12). Şi totuşi, a văzut în ceruri slava nespusă a Fiinţei divine, care ar fi trebuit să-l facă extrem de mic şi rău în ochii săi.

Cand Visele se Implinesc. (ERIC & LESLIE LUDY)

 

Ziua in care s-a implinit un vis

Data viitoare cand veti fi martorii triumfului iubirii, faceti-mi o favoare si ganditi-va la domnul Vale. Cu cinci ani in urma, l-am vazut pe batranul domn Vale schiopatand in lumina apusului de soare, cu bastonul intr-o mana si cu valiza plina de amintiri in cealalta mana. N-a ramas multa vreme—doar atat cat sa nu fie dat uitarii niciodata. Nici acum nu stiu prea bine ce era cu el, dar stiu ca batranul Vale avea ceva deosebit.
Cei mai multi dintre ei vorbesc cu accent britanic si miros a tutun de pipa. Dar Vale nu vorbea doar, el canta fiecare cuvant si suna de parca ar fi fost Julio Iglesias invesmantat in aripi de inger. Cei mai multi vin cu un aer pompos si cu nasul pe sus. Sunt negresit morocanosi si nu au nici macar decenta de a zambi si de a da mana. Dar domnul Vale era altfel. A intrat in viata mea cu toata pasiunea unui scolar legat la ochi care se clatina pe picioare la prima lui pinata. S-a strecurat in camera mea si m-a trezit cu un ras sanatos, a insfacat mica sa ghitara spaniola si mi-a cantat cea mai zgomotoasa si mai sincera versiune a melodiei cantecului “Vamos a Celebrar” (“Hai sa sarbatorim”) pe care am auzit-o vreodata.
Cei mai multi dintre ei vin si pleaca, semneaza condica de venire si de plecare, fara a lasa vreodata o alta amintire in urma lor, in afara de dezordine si de faptul ca pleaca in mod convenabil, lasandu-le inlocuitorilor lor sarcina de a face ordine. Vale a venit nu doar ca sa atarne in cuierul timpului un semn de amintire a existentei sale, ci ca sa schimbe istoria—sa aiba un impact atat de puternic, incat sa nu poata fi niciodata uitat.
Vale iubea viata. Stia ca viata este doar o suflare. Asa ca a venit sa raspandeasca stralucire, sa strecoare mai mult coriandru in fiecare chimichanga*, sa sufle in fluier si sa faca fiecare sarut sa dureze mai mult.
Am stiut de cum l-am vazut ca vremea lui va fi scurta. Imbatranea rapid. Dar, desi isi traia ultimele ore, aceasta nu-l impiedica sa stoarca viata de toata savoarea ei. Avea o misiune si nimic nu-l putea impiedica sa si-o indeplineasca. Ochii sai mari, albastri, iradiau stralucire si pareau sa spuna: “Acum este momentul, Eric!”
Vale m-a facut sa rad de la bun inceput. M-a facut si sa plang. N-am plans foarte mult, dar ceva din dragostea sa plina de afectiune si din bucuria sa inexprimabila m-a impresionat mai mult decat orice altceva pana atunci.
“Eric, te-ai rugat sa vin si iata-ma in sfarsit!” Accentul sau spaniol era plin de gentilete si de emotie. Mi-a atins cu delicatete barbia si mi-a spus plin de emotie: “Te-ai gandit vreodata in cele mai nebunesti vise ale tale ca voi arata asa?”
Dupa douazeci si trei de ani in care am visat si mi-am imaginat cum va fi—am vazut in filme sau am citit despre aceasta aproape ori de cate ori am pus mana pe un ziar, o revista, o carte—Ziua mea a sosit, cu sombrero si cu tot restul.
Dumnezeu l-a creat pe domnul Vale cu un singur scop: menirea vietii sale era sa decoreze scena pentru cea mai frumoasa si pretioasa poveste de dragoste. Si nu numai ca si-a facut foarte bine treaba, dar a fost si cel mai bun din cati am vazut vreodata. A fost un arcas mai bun decat Cupidon si un director de scena mai bun decat oricare altul din istoria Hollywoodului. Am petrecut cu el doar o zi, desi astepta inca dinainte de a ma naste eu sa imi pregateasca aceasta minunata fiesta.
In acea seara tarzie, chiar inainte de trecerea lui dincolo, l-am vazut pentru ultima oara. Musafirii plecasera, iar eu culegeam cu grija nenumaratele boabe de orez care se prinsesera in parul meu carliontat, cand l-am zarit privindu-ma melancolic si mi-a soptit la ureche:
“Amigo”, a spus el incet, “astazi Dumnezeu ti-a dat ceva ce banii nu pot cumpara”. Cu lacrimile siroind pe obrajii sai imbatraniti, s-a aplecat si m-a sarutat pe frunte. “Sa nu uiti niciodata ce a facut Dumnezeu pentru tine. Si sa ai grija de printesa ta.” Si cu aceasta, a dat sa plece.
“Stati putin!”, am spus. “Nici macar nu stiu cum va numiti!”
S-a oprit putin, apoi a raspuns: “O, scuza-ma, nu stiai? Sunt Ziua in care s-a implinit un vis.” Si cu aceasta si-a pus cu grija sombrero-ul pe capul alb, si-a luat bastonul si valiza plina cu amintiri si s-a indreptat spre usa.
Dar apoi, inainte sa paseasca spre cerul de culoare purpurie al serii, s-a intors si, cu acea licarire in ochi, mi-a strigat: “Amigo, poti sa-mi spui Vale la Pena.”
“Dar, domnule, ma scuzati… nu stiu spaniola.”
A ras usor si mi-a spus cu toata dulceata unei sopaipilla pline de miere: “Dragul meu prieten, inseamna pur si simplu «merita tot efortul».”
Ce nume perfect! Ani in sir asteptasem aceasta Zi. Ziua iubirii mele. Ziua triumfului meu. Ziua mea de fericire-n casnicie. De nenumarate ori am crezut ca nu voi reusi niciodata si, iata-ma acolo, privind cum aceasta. Zi unica a vietii mele se stinge in noapte. O lacrima mi s-a prelins pe obraz. Ce zi!
“Multumesc, Doamne!” am soptit cu un zambet pe fata umeda. “Nu voi uita niciodata… niciodata!”

Copiii stiu sa viseze. Dar, pe masura ce crestem, invatam repede sa nu acordam prea mult credit concluziilor de genul “au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Odata ca niciodata am crezut cu inocenta ca o viata dificila are neaparat un final de poveste. Dar maturizandu-ne si devenind mai sofisticati, incetam adesea sa credem in cerul care ne asteapta la sfarsitul cursei si, in mod ciudat, ajungem sa credem doar in iadul in care ne zbatem de-a lungul zilei.
Asa cum spunea un prieten de-al meu din facultate, dezamagit si resemnat: “Iadul pare foarte tentant in comparatie cu ceea ce ma asteapta in aceasta viata.” Cand suntem dezamagiti, apelam repede la cea mai la indemana ideologie ca sa facem din ea o armura protectoare, asa incat dezamagirea sa nu ne mai raneasca vreodata. Incetam sa mai traim pentru ceva frumos—si incepem sa acceptam ceva mediocru.
In dragoste, incetam sa traim pentru “o poveste cu final fericit” si incepem sa ne multumim cu “nemernici care urmaresc un singur lucru” si flirturi prin care vrem doar “sa ne simtim bine intr-o seara”.
Povestea care urmeaza este calatoria pe care am facut-o noi in cautarea a ceva frumos in aceasta lume a dezamagirii si a suferintei. Iar ceea ce am descoperit nu ne poate fi luat niciodata, pentru ca ceea ce am descoperit a fost speranta. Speranta in mijlocul unei lumi care ne-a dezinformat spunandu-ne ca am evoluat din supa primordiala si ca Dumnezeu a murit o data cu polka in 1960. Ceea ce am gasit noi a fost pacea. Bucuria. Am gasit o dragoste care ne-a privit in ochi si ne-a ajutat sa infruntam durerea, astfel incat sa castigam premiul la capatul drumului.
Eu si Les am descoperit suferinta de care in mod inevitabil te lovesti cand apuci un drum mai putin umblat, dar am descoperit si premiul. Am gasit necazurile, dar l-am descoperit si pe Dumnezeu, care preschimba necazurile noastre in victorii glorioase. Am gasit singuratate, dar am gasit si minunea unor relatii sincere si pline de sensibilitate. De-a lungul drumului am descoperit un secret extraordinar—secretul de a desfereca visele.
Fie ca aceasta poveste sa va dea speranta. Sa va ridice barbia si sa readuca o scanteie de viziune in ochii vostri si visele cerului in inima. Fie ca Dumnezeu sa va reaminteasca ce mare este El, asa cum mi-a reamintit si mie, intr-o zi cand parul imi era plin de orez si bucuria imi umplea inima.
Credeti-ma, dragostea adevarata merita tot efortul pe care il cer rabdarea si perseverenta. Va trebui sa descoperiti aceasta voi insiva, dar chiar si un lucru atat de simplu cum este un sarut devine de neuitat si nepretuit cand Autorul dragostei scrie scenariul povestii de dragoste. Sa va spun un lucru: Dumnezeu este intotdeauna pe aproap
e… cand visele se implinesc.