Mi-e dor de ape tulburi

DSC_9918Te trezeşti în acelaşi pat şi-ţi aduci aminte de aceleaşi vise, care le-ai mai visat cândva; te duci în baie şi faci acelaşi lucru, pe care l-ai făcut şi ieri; te uiţi în aceeaşi oglindă, sperând să vezi ceva din ceea ce ai visat, dar vezi aceeaşi faţă, pe care ai mai văzut-o cândva; te speli pe aceleaşi mâini şi pe aceeaşi faţă, cu aceeaşi apă, apă rece, apă curată, apă sterilă; te îmbraci cu aceleaşi haine, de ieri şi de azi, şi te duci spre acelaşi servici de ieri şi de mâine; înainte de a ieşi din aceeaşi casă, îţi bei cafeaua de veci, din aceeaşi ceaşcă alintată care, va sfârşi murdară în aceeaşi chiuvetă, veşnic aglomerată; afară te aşteaptă aceiaşi cai putere, fără potcoave noi, fără vlagă, fără jar care te vor duce pe la acelaşi semafor, unde vei aştepta în faţa aceloraşi culori ca şi ieri, ca şi azi, ca şi mâine; la radio asculţi aceleaşi ştiri, mereu noi, pentru aceiaşi oameni vechi; la acelaşi serviciu de ieri te aşteaptă şeful de veci cu sarcini de azi pentru ziua de ieri; la sfârşit, adică la acelaşi sfîrşit nesfârşit de program te duci spre casă; spre aceeaşi casă, unde te aşteaptă acelaşi munte în chiuvetă, aceiaşi copii neastâmpăraţi , aceiaşi părinţi obosiţi, aceleaşi filme de doi bani şi o punguţă (de popcorn) şi acelaşi pat tăcut şi nefăcut; te culci şi visezi…

Te trezeşti în acelaşi pat şi-ţi aduci aminte de un vis; se făcea că te scoli şi te duci la baie şi te uiţi în aceeaşi oglindă ca să vezi aceeaşi faţă…însă picioarele nu te ascultă, sunt aceleaşi picioare slabe care-ţi fac zilele cenuşii şi grele, de plumb; lângă tine stau aceiaşi vecini bolnavi, pe aceleaşi covoare, pături sau rogojini; incurabili, mizerabili, fără speranţă; se ajută unii pe alţii în neputinţele şi scăzămintele lor dar, fiecare nutreşte speranţa că, atunci când se vor tulbura apele , va fi pe fază, va fi mai iute decât toţi ceilalţi; toţi se uită ofiliţi, apatici şi nostalgici spre aceeaşi apă; apă curată, apă sterilă, apă nemişcată; o, de s-ar tulbura apele în dreptul meu, să pot sări, pardon, să mă pot rostogoli primul în apă! De ce nu mai vine îngerul? Mi-e dor de ape tulburi. Chiar dacă nu ajung eu primul în apă şi mă pişcă un pic invidia, măcar cineva pleacă fericit, se externează din spaţiul cenuşiu şi aglomerat de anost al neputinţelor. Mi-e dor de ape tulburi, de fericirea unuia care se duce vindecat.

Te trezeşti în acelaşi pat, acelaşi pat al neputinţei; ,, vrei să te faci sănătos?’’ – ,,n-am pe nimeni’’… mi-e dor de îngeri şi ape tulburate; ,,ridică-ţi patul şi umblă’’- mi-e dor de Cineva! De cineva, care mă întreabă, a cărui vorbire discretă mă trezeşte, mă deranjează, mă tulbură, mă vindecă; mă vindecă fără să tulbure apele, cu excepţia celor în care se scaldă fariseii. Mi-e dor de oglindă, de casă, de semaforul la care am stat şi ieri şi azi şi mâine, de copii rebeli, de părinţi osteniţi. Cineva mă tulbură şi mă vindecă. Mi-e dor.

Prietenii reale (în contrast cu cele virtuale)

Când eram copiii, visele nu aveau graniţe, trăiam viaţa la altitudine chiar dacă nu aveam atitudini potrivite, ne doream să fim cei mai mari… dar crescând ne-am dat seama că banii se fac greu, părinţii nu cred în noi, pastorii nu văd în noi slujitori prezenţi ci doar “viitorul bisericii”… încet, încet am ajuns din vulturi să devenim nişte găinuşe fără aripi. Probabil de aceea ne-am apucat de citit unii…

În cărţi poţi fi prinţ, chiar dacă în lumea reală eşti un cerşetor; poţi să fii bogat chiar dacă în lumea reală eşti sărac şi încerci să plăteşti datoriile părinţilor cu alocaţia ta; poţi să fii înconjurat de prieteni chiar dacă te simţi singur; poţi să fii… chiar dacă… dar când coperţile se închid totdeauna eşti obligat să faci o călătorie din staţia virtual spre staţia real: în lumea în care părinţii nu te înţeleg, colegii fac “mişto” de strabismul tău, în lumea în care vezi că băieţii din biserica ta au terminat cu alto şi încep cu rândul de la sopran în timp ce tu eşti numai la alt… şi pentru că te simţi neacceptat există o soluţie, numită “soluţia lampa lui Aladin”. Şi duhul îţi vine în ajutor, prietenia stă de tine la o distanţă de un clik, se numeşte “prietenia virtuală”.

Nu doresc prieteni perfecţi pentru că nu există, vreau prieteni care te pot ierta atunci când greşesc. Prietenia adevărată se bazează pe cunoaştere, dacă nu cunoşti nu poţi adresa “te iubesc”, poţi săruta dar niciodată să iubeşti… ceea ce face diferenţa dintre o  prietenie virtuală şi una reală este că prietenie înseamnă mai mult decât câteva cuvinte scrise urmate de două puncte, paranteză. Uneori ai nevoie de o îmbrăţişare, alteori de o mână bătută pe umăr, alteori de o palmă… şi mai am ceva de spus în şoaptă: uneori ai nevoie de un sărut al iubirii, iar monitorul nu simte asta…

Doar un prieten real îţi va spune când faţa îţi este murdară de noroi, unul virtual probabil că nu va vedea, poate doar va intui… uneori cel mai bun prieten este cel cu care ai putea sta pe un pridvor spunând niciodată vreun cuvânt şi totuşi având sentimentul că a fost cea mai bună conversaţie pe care aţi avut-o vreodată… uneori pe “mess” doar când scrii, şi când ţi se scrie simţi că ai importanţă… nu vreau să spun că internetul nu e bun.

El este o trambulină benefică pentru stabilirea unor relaţii ce transcend distanţe geografice, distanţe de ordin social, cultural, religios… dar uneori prea departe ne-a aruncat această trambulină… Afară ne aşteaptă pomii înfloriţi, un mediu pentru prietenii adevărate (un apropo pentru cei care nu au văzut pomi înfloriţi şi înverziţi), nu se mai mătură seminţele de lângă “laviţa satului” dar ni s-au lipit literele de pe tastatură pe degete… În faţa calculatorului eşti utilizator, şi probabil mai greu eşti „un prieten”…

Prietenia adevărată se naşte în timpul căutărilor, în timpul liceului, al facultăţii, dar se menţine în plâns şi în râs, în durere şi în lacrima bucuriei, când râzi cu poftă, şi când renunţi la tine ca să împlineşti ceea ce Isus spunea: “iubeşte cum am iubit şi Eu…”

Lumea virtuală e lumea măştilor… Doi tineri mergeau la o biserică. Iat-o pe ea, avea o voce fermecătoare, un look ameţitor, purta şi Biblia cu ea dar mai purta ceva: purta numele de ipocrită. Dar ignorantul o plăcea, iar fata îl ademenea … cu timpul ignorantul a fost înşelat… Ipocrita purta masca cu ea, după cum se purta… atunci când cânta. Caracter ea nu avea dar nici el realism în aşteptări n-avea.

Virtualul îţi dă un somn dulce, un somn al liniştii nepăsătoare că eşti bine aşa cum eşti, când realitatea este alta… trebuie să avem aşteptări realiste, să iubim viaţa la parter trăind cu gândul la cer dar cu picioarele pe pământ.

Prietenul adevărat te ajută să visezi. Visul este frumos şi necesar în măsura în care ne construieşte o motivaţie pentru a face şi pentru a lupta pentru mai mult, nu pentru a “dormi” mai mult… Iar acum gata cu amintirile, haideţi să ne întoarcem în lumea reală, afară te aşteaptă o persoană căreia poţi să îi fii un prieten…