Între psiholog şi Hristos

Două liceence citeau curioase deunăzi Cool Girls. O revistă a generaţiei emoticon. Surprinse de povestea unei puştoaice, cititoarele de 19 ani m-au întrebat ce soluţie aş avea eu pentru cazul lui Andy, care se plânge redacţiei de disperarea sa: „Am 13 ani…, toată lumea mă vede Emo, părinţii mei divorţaţi nu mă înţeleg, prietenul m-a părăsit… Aş vrea să mă sinucid şi să scap de viaţă… de câteva ori am încercat… Ce mă sfătuiţi?”. Desprinsă parcă din pânzele lui Dali, psihologul de serviciu a sfătuit-o să privească dincolo de probleme…, să gestioneze disperarea…, să-şi schimbe hainele negre…, să se uite adânc în interiorul ei pentru resurse. „Urmăreşte un film, scrie poezii, citeşte o carte, fă sport… Dacă nu te place nimeni, încearcă să-ţi faci prieten un animăluţ: un câine, o pisică…”(!!!). Şocant răspuns. Benefic ca o frecţie la piciorul de lemn, ca parfumul pentru statui, ca un slide cu răsărit pentru orbi. Ori ca un telefon cu dulcegării pe fir pentru surzi. Nimic care să o ajute pe Andy.

Aproape zilnic am ocazia să văd tineri cu lacrimi în ochi, ca puştoaica de mai sus, sfâşiaţi de lupte pe care nu le-au putut duce. Răniţi, descurajaţi, nemulţumiţi, înşelaţi de visele lor. Dezamăgiţi de realizările lor, de forţele lor, ba chiar de Dumnezeu, cum ar îndrăzni Philip Yancey să spună! Cu garda lăsată, cu spadele jos, ei nu mai vor să lupte sau nu mai cred că pot învinge. Nu pot privi decât la eşec. La monumentul fatalităţii. Sunt în plin „război”, dar vor să iasă din tranşee. Ar vrea să evadeze undeva, să fugă departe, neştiuţi de nimeni. Ruşinaţi, stau cu capul plecat. Cu inima cât puricele, simt gloanţele ce le trec pe la urechi şi se tem. Tremură. Nu îndrăznesc să privească în jur, în ochi, în lături. Şi nici în sus! De ce? Pentru că sunt singuri într-o lume din ce în ce mai numeroasă, dar atât de pustie în relaţii omeneşti.

Duduia sfetnic citată mai sus mă provoacă să afirm că psihologia dumneaei, orice orizonturi ar deschide, e neputincioasă fără Hristos. E fără rod. E sterilă. E apă de ploaie. Sau o piatră-n bocanci. Dac-aş alege psihologia sa fără Hristos, este ca şi cum aş schia fără zăpadă sau aş umbla cu barca prin deşert. E ceva fără inimă, fără logică, fără speranţă. Între psihologie şi Hristos, numai ultimul poate schimba pe cei căzuţi, poate ghida pe debusolaţi, poate învia pe cei ce-alergă morţi pe stradă cu buletinul în buzunare. Nu neg psihologia, dar fără Isus nu-i decât un sanatoriu de bolnavi, în care se folosesc unii pe alţii pentru vindecarea lor. Cu psihologia fără Hristos, ai ştiinţă, dar rămâi fără suflet!

Îndemnăm tinerii să stea departe nu doar de bere, terase, manele şi horoscop, dar să ocolească pe departe psihologiile lumeşti, fireşti, culturale. Să ridice ochii spre cer. Să pună genunchii jos (mai des). Să-şi spună păsul în biserică. Să plângă mai des lângă păstori, lângă preoţi, lângă creştini, lângă familii pentru că, rănile generaţiei care vorbeşte mai mult cu degetele pe taste, nu-s vindecate încă, iar războiul nu s-a sfârşit. Miroase a praf de puşcă. Şi-n faţă, viaţa e lungă…

Advertisements

2 thoughts on “Între psiholog şi Hristos

  1. “Îndemnăm tinerii să stea departe nu doar de bere, terase, manele şi horoscop, dar să ocolească pe departe psihologiile lumeşti, fireşti, culturale.” Sunt convinsa ca, intr-o mare masura, replica mea defensiva are la baza si faptul ca sunt studenta la Psihologie, insa consider ca a accepta/studia “psihologiile lumeşti, fireşti, culturale” nu exclude credinta, baza in Dumnezeu. Sunt INTRU TOTUL de-acord cu tine cand spui ca fara Dumnezeu, stradania psihologului si a persoanei in cauza nu au rezultat. Credinta in Dumnezeu, relatia fiecaruia dintre noi, cu El, primeaza, orice am face! Sau, cel putin, ar trebui sa primeze, dar din pacate nu se intampla la fel de des pe cat este de dorit. Asadar, acestea doua insumate, sigur dau un rezultat pozitiv, insa increderea in Cel de Sus este decisiva!
    I hope I made my point… sper sa nu fi fost rautacioasa, e tarziu:)…

  2. Si eu am de-a face cu psihoterapia, desi, slava Domnului, cu acea formare care considera, prin prisma lui Viktor Frankl, ca cea mai mare nevoie a omului -implicit a celui tulburat mental- este nevoia de sens. Pentru ceea ce se contureaza a avea fata respectiva, chiar din punctul de vedere al psihoterapiei laice, sfaturile “duduiei” pe care o “elogiaza” Raducu sunt mai mult decat insignifiante. Asa se intampla cand incerci sa tratezi o problema bazala prin prisma simptomelor, neajungand la radacini. Amintesc preaiubitilor prieteni ca asa-zisa consiliere crestina a imprumutat multe dintre invataturi de la aceasta formare psihoterapica directionala si pe alocuri manipulativa.
    Desi sunt convins ca Dumnezeu poate lucra inlauntrul omului fara ajutorul medicilor/consilierilor, cateodata alege sa aduca vindecarea prin oamenii pe care-i cheama si-i pregateste spre a le sluji semenilor intr-un domeniu dificil si mult atacat de vrajmas. Mai degraba decat a-i critica pe psihoterapeuti, suntem chemati la a-i sustine pe brate de rugaciune ca a lor slujire sa le serveasca pacientilor intru apropiere de Cristos, Medicul Suprem! Doamne-ajuta!
    Radu, sa stii ca nu suntem toti monstri! Sau macar incercam sa nu fim! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s