Între psiholog şi Hristos

Două liceence citeau curioase deunăzi Cool Girls. O revistă a generaţiei emoticon. Surprinse de povestea unei puştoaice, cititoarele de 19 ani m-au întrebat ce soluţie aş avea eu pentru cazul lui Andy, care se plânge redacţiei de disperarea sa: „Am 13 ani…, toată lumea mă vede Emo, părinţii mei divorţaţi nu mă înţeleg, prietenul m-a părăsit… Aş vrea să mă sinucid şi să scap de viaţă… de câteva ori am încercat… Ce mă sfătuiţi?”. Desprinsă parcă din pânzele lui Dali, psihologul de serviciu a sfătuit-o să privească dincolo de probleme…, să gestioneze disperarea…, să-şi schimbe hainele negre…, să se uite adânc în interiorul ei pentru resurse. „Urmăreşte un film, scrie poezii, citeşte o carte, fă sport… Dacă nu te place nimeni, încearcă să-ţi faci prieten un animăluţ: un câine, o pisică…”(!!!). Şocant răspuns. Benefic ca o frecţie la piciorul de lemn, ca parfumul pentru statui, ca un slide cu răsărit pentru orbi. Ori ca un telefon cu dulcegării pe fir pentru surzi. Nimic care să o ajute pe Andy.

Aproape zilnic am ocazia să văd tineri cu lacrimi în ochi, ca puştoaica de mai sus, sfâşiaţi de lupte pe care nu le-au putut duce. Răniţi, descurajaţi, nemulţumiţi, înşelaţi de visele lor. Dezamăgiţi de realizările lor, de forţele lor, ba chiar de Dumnezeu, cum ar îndrăzni Philip Yancey să spună! Cu garda lăsată, cu spadele jos, ei nu mai vor să lupte sau nu mai cred că pot învinge. Nu pot privi decât la eşec. La monumentul fatalităţii. Sunt în plin „război”, dar vor să iasă din tranşee. Ar vrea să evadeze undeva, să fugă departe, neştiuţi de nimeni. Ruşinaţi, stau cu capul plecat. Cu inima cât puricele, simt gloanţele ce le trec pe la urechi şi se tem. Tremură. Nu îndrăznesc să privească în jur, în ochi, în lături. Şi nici în sus! De ce? Pentru că sunt singuri într-o lume din ce în ce mai numeroasă, dar atât de pustie în relaţii omeneşti.

Duduia sfetnic citată mai sus mă provoacă să afirm că psihologia dumneaei, orice orizonturi ar deschide, e neputincioasă fără Hristos. E fără rod. E sterilă. E apă de ploaie. Sau o piatră-n bocanci. Dac-aş alege psihologia sa fără Hristos, este ca şi cum aş schia fără zăpadă sau aş umbla cu barca prin deşert. E ceva fără inimă, fără logică, fără speranţă. Între psihologie şi Hristos, numai ultimul poate schimba pe cei căzuţi, poate ghida pe debusolaţi, poate învia pe cei ce-alergă morţi pe stradă cu buletinul în buzunare. Nu neg psihologia, dar fără Isus nu-i decât un sanatoriu de bolnavi, în care se folosesc unii pe alţii pentru vindecarea lor. Cu psihologia fără Hristos, ai ştiinţă, dar rămâi fără suflet!

Îndemnăm tinerii să stea departe nu doar de bere, terase, manele şi horoscop, dar să ocolească pe departe psihologiile lumeşti, fireşti, culturale. Să ridice ochii spre cer. Să pună genunchii jos (mai des). Să-şi spună păsul în biserică. Să plângă mai des lângă păstori, lângă preoţi, lângă creştini, lângă familii pentru că, rănile generaţiei care vorbeşte mai mult cu degetele pe taste, nu-s vindecate încă, iar războiul nu s-a sfârşit. Miroase a praf de puşcă. Şi-n faţă, viaţa e lungă…

Cine-i de vină că plouă?

Dumnezeu ne-a vorbit zilele acestea prin apă. De câţiva ani buni, în România, digurile se rup, râurile îşi ies din fire şi vin nepoftite în casele noastre unde ni se urcă în pat. Apoi pleacă în zori cu casă cu tot. Apoi vin politicienii care promit ca şi Henric al IV-lea o găină în fiecare oală duminica. Pentru că multora atât le-a mai rămas. O cratiţă.

Am putea da vina pe pădurile tăiate. Idealul României e să mai rămână cu un copac. Cel al cunoştinţei binelui şi răului. Şi până îl găsesc pun drujbele pe toţi ceilalţi. În locul umbrei verzi ni se vor distribui umbrele de aceiaşi culoare. În locul oxigenului, măşti de gaze pentru noi şi pentru miile de maidanezi ocrotiţi de forurile internaţionale.

Am putea da vina pe români. Domnul Băsescu se arăta revoltat de faptul că amărăştenii şi-au construit casele pe albia râului şi nu şi le-au semeţit sus pe deal. Dar domnule preşedinte, de 2000 de ani ne ascundem prin borţi, peşteri şi văi. Pe deal sus ne văd tătarii, pecenegii şi cumanii şi e vai de noi. Jos în vale nu ne găseşte decât domnul Boc şi ne ia impozit pe găini, suflet, fumuri şi sărăcie.

Am putea da vina tot pe români. Păcătoşenia lor a ajuns la porţile raiului şi la sfintele urechi ale lui Dumnezeu. Avorturi, babe violate, manele şi guşteri, discoteci şi îmbătări, apoi fuga pioşi la biserică. Şi atunci Dumnezeu, sătul de mioritici, declanşează butonul cu ape, fix peste zona cu mănăstiri multe. Ceva nu se potriveşte aici… Dumnezeu nu-i cum cred românii.

Am putea da vina pe masoni, agenţiile străine, mişcarea sionistă şi stratul de ozon subţire ca pocăinţa multora, dar nici acestea nu stau în picioare fără câteva propte ridicole.

De ce vin ploile? De ce ni-s verile tot mai primăveri şi toamnele tot mai ierni?

Undeva în cer ceasul care învârte limbile universului a început să se agite încălecând legile după care a funcţionat până acum. Lucrurile se precipită, iar Dumnezeu în mod voit se uită în altă parte, lăsându-le o marjă bună de scăpare de sub control. Timpul nu mai are răbdare..

În altă ordine de idei poate că Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunile şi cântările. Când a lovit în 2005 uraganul Katrina peste americani, un pastor care avea 300 de membri s-a trezit după dezastru cu 3000 de oameni în biserică. A zis „De 8 ani de când sunt pastor aici am tot cântat că-L vrem doar pe El, şi El ne-a ascultat rugăciunile şi cântările şi ne-a luat totul.”