Am resimţit timpul, în ultimele luni, ca trecând prin faţa mea în mare viteză, aducându-mi, cu o rapiditate uimitoare, zâmbet lângă lacrimă şi lacrimă lângă zâmbet, răspunsuri lângă întrebări şi întrebări lângă răspunsuri, linişte lângă temeri şi temeri lângă linişte… De felul meu, sunt mai morocănos şi prea puţin mulţumitor, iar duiumul evenimentelor la care am fost nevoit a participa nu a făcut decât să-mi alimenteze această puternică înclinaţie românească. Am plecat spre un alt oraş, la o conferinţă, fără nici cea mai mică idee despre ce lecţie urma să primesc acolo. Am ajuns în zori în autogara urbei respective, iar, la sugestia organizatoarei de a mă deplasa cu taxiul până la locaţia cu pricina, m-am îndreptat spre un taxi. Am eu aşa o idee (să nu-i spun “fix”) că cei care-şi parchează taxiurile în faţa celorlalte au parte de mai mulţi clienţi, iar domnii şoferi cu maşinile mai în spate sunt nedreptăţiţi. Aşa că, pentru a contribui şi eu la binele umanităţii, făcând să se simtă bine un taximetrist cu maşina în spatele cozii şi, astfel, cu puţine şanse de a face vreun ban în ziua respectivă, m-am urcat în taxiul acestuia, spre destinaţia internă. Şoferul meu era foarte bucuros, foarte amabil. Suspect de bucuros, suspect de amabil. Soarele se juca zglobiu cu privirea mea, în vreme ce înaintam pe străduţele şerpuite, arătându-se semeţ, pentru a se ascunde, în clipa imediat următoare, în spatele munţilor şi al brazilor. Mă bucuram de peisaj şi… atât.
Eram aproape de sfârşitul călătoriei când, privind spre ceasul bordului maşinii, care arăta kilometri parcurşi şi suma ce urma a fi achitată de mine, am observat că afişajul era acoperit de un bon, aşezat anume pentru a face imposibilă vederea preţului călătoriei. M-am prins de manevră, am dat discret bonul deoparte, şi temerile mi-au fost confirmate. Suma pentru acea călătorie era cam de patru ori mai mare decât cea plătită pentru drumul din oraşul în care locuiesc în cetatea cu pricina. O rânduială de organizare (locală, am aflat ulterior) prevede ca taxiurile sibiene să perceapă acelaşi tarif. De unde să-mi treacă mie prin cap că nu e peste tot, în toată România, la fel? Am coborât din maşină cu un surâs iritat, dar hotărât să nu las incidentul cu pricina să mă marcheze mai mult decât trebuie. Continuarea şederii mele la evenimentul cu pricina nu a fost lipsită de peripeţii tragico-comice. Însă nu despre ele vreau să vorbesc. Ci despre o învăţătură pe care mi-am însuşit-o acolo. Unul dintre pacienţii prezenţi voluntar la manifestare m-a lăsat, pur şi simplu, cu gura căscată. Cam aşa sunau spusele lui: “Am trei slujbe… Îmi strâng banii pentru o operaţie chirurgicală”. “Ce s-ar întâmpla dacă intervenţia chirurgicală mult dorită nu s-ar materializa?”, l-am întrebat. “Aş trăi, dar nefericit”. Pentru persoana în cauză, intervenţia medicală ce urma a se realiza în corpul său ţinea de structurile lui interioare bazale, cele mai adânci cu putinţă. Eu am un singur job, un salariu de care sunt nemulţumit, dar idealurile mele în ceea ce priveşte finanţele ţin de cu totul alte dorinţe, superficiale de-a dreptul. Pentru mine, o locuinţă a mea, de pildă, e un ideal material, dar fără atingerea lui pot trăi şi încă pot trăi bucuros. Pentru el, pentru amărâtul care stătea în faţa mea, suma exorbitantă pe care încerca să o obţină i-ar fi adus (măcar el ar fi resimţit aşa) linişte în prima motivaţie fundamentală, aceea de a trăi deplin angajat în viaţa ce i-a fost dată.
A fost apăsătoare experienţa cu pricina. Mi-am amintit de o istorioară pe care am auzit-o prima oară la funeraliile unui coleg din generală. În predica sa consolatoare, preotul care a oficiat slujba respectivă, a rostit-o. Se spune că era un creştin care de ani de zile se ruga Domnului să-i schimbe crucea suferinţei. “Doamne, nu mai pot, vreau şi eu o cruce mai mică!” Într-o noapte, credinciosul nostru Îl visează pe Domnul Isus stând lângă o grămadă de cruci, spunându-i: “Fiule, ţi-am auzit rugăciunile şi îţi dau voie să-ţi alegi crucea pe care o vrei”. Se uită creştinul la cruci, testează câteva dintre ele, dar toate îi par mari şi grele. Mai priveşte o dată, zăreşte o cruce mai mică într-un colţ, o ridică şi Îi spune Domnului: “Pe aceasta, Doamne, o vreau!”. “Te-ai uitat ce scrie pe ea?”, îl întreabă Domnul Cristos. Când se uită el pe spatele ei, vede însemnat însuşi numele lui. Crucea pe care dorea să o ridice era chiar crucea pe care o purtase cu multă cârtire şi cu multă întristare până atunci. Credinciosul îşi aplecă capul, ruşinat de atitudinea lui, şi se trezi din visul sublim. În faţa alegerii propriei cruci, aş opta pentru crucea lăsată mie de Dumnezeu, în Atotştiinţa Sa. Pus în faţa aceleiaşi alegeri, iubite suflet, ai opta pentru a ta cruce, în mod similar bărbatului nemulţumitor.
Scumpi prieteni, nu vă cunosc dimensiunea suferinţei personale. Conştientizez astăzi, mai mult ca ieri, prin prisma celor relatate mai sus, că circumstanţele vieţii mele îmi sunt cele potrivite pentru a deveni o fiinţă nouă în Cristos. Şi sunt deplin convins că la fel este şi în dreptul dumneavoastră. Privim cu jind la marile personalităţi necreştine ale lumii noastre, la toate realizările lor, la toată bogăţia şi la tot succesul de care “se bucură”, la toată simpatia pe care o stârnesc. Ce nu ştim este că, mult mai puternic decât în noi, lăuntrul lor geme, plânge necontenit şi nu-şi găseşte niciunde alinare. Pentru noi însă, chemarea Domnului este aceea de a ne lepăda crucile artificiale pe care ni le-am pus în spate dând curs dorinţelor egoiste şi rebele faţă de El, de a lua jugul Lui asupra noastră şi de a înainta voioşi prin propria viaţă. Mai devreme sau mai târziu, făcând aşa, vom constata că cea mai uşoară cruce este cea pe care Isus ne-o oferă şi pe care Se angajează mereu a o purta împreună cu noi. Mai devreme sau mai târziu, procedând în felul acesta, vom remarca că situaţiile noastre de viaţă, de la cele minore precum plata peste măsura rezonabilului a unei călătorii cu taxiul, până la cele care ameninţă putinţa noastră de a fi în acelaşi ton cu propria existenţă, sunt parte a unei cruci care e cea mai mică şi cea mai uşoară pentru noi de dus. Fie cuvintele pauline balsamul lin pus pe rănile purtării crucilor noastre: “Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre. Împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul pentru a putea ieşi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10, 13)!
Contra Mundum 