De ce?

De ce sunt prietenii rari ca măselele în gura găinii? De ce Setilă umblă mereu cu paiele la el şi în ochii lui eşti doar un posibil borcan din care să soarbă? De ce Fomilă îţi e prieten numai când e vreun McDonald prin preajmă? De ce Gerilă s-a însurat în Siberia şi te sună numai cu taxă inversă de Revelion? De ce Făt-Frumos nu ne-a spus că în drumul spre nemurire dai des de Spâni cu sisteme antivise?

De ce semănăm tot mai mult cu roboţii pe care-i făceam în copilărie din pachetele de ţigări? De ce au tăcut şi nu ne-au spus nimic? De ce nu au schiţat măcar un zâmbet ironic? Au ştiut că vom semăna cu ei şi au tăcut. Au ştiut că în fiecare zi vom face aceleaşi lucruri în cele mai mici detalii. Ne vom trezi la aceeaşi oră 5 şi 10, aceeaşi alarmă de ceas ne dă trezirea, aceiaşi paşi îi facem, acelaşi oftat lung, aceleaşi întrebări existenţiale. Aceiaşi dinţi spălăm până se subţiază. Aceiaşi oameni îi salutăm fără chef. Aceleaşi emoţii în preajma şefului. Acelaşi salam mâncat în fugă. Aceeaşi cafea cu acelaşi gust şi aceleaşi eterne două linguri de zahăr şi două linguriţe de lapte. Acelaşi orizont sărac văzut prin puţinele ferestre prăfuite ale firmei. Aceleaşi invidii zilnice şi întotdeauna după servirea mesei. Omul după ce a umplut stomacul vaccinează apoi şi sufletul cu morfină, cu bârfă, cu ce poate, numai cu Dumnezeu nu. Aceleaşi glume. Aceeaşi tastatură cu care să baţi idei, gânduri, singurătăţi. Aceeaşi casă găseşti la întoarcere. Acelaşi om te-ai întors. Nu chiar!… mai bătrân cu 10 ore. Întotdeauna aceiaşi puţini fraţi te sună şi întotdeauna pentru o favoare, o nevoie. Absolut acelaşi program de duminica, cu aceeaşi rânduială sfinţită de timp, cum bine spunea Dostoievski. Aceleaşi cuvinte spuse într-o ordine impecabilă: „Ne bucurăm să fim din nou împreună în Casa Domnului…“. Dar asta exprimă doar prin vorbe pentru că faţa scoate la imprimantă o cu totul altă stare. Feţele noastre le-am dresat să fie ca ceasul din gară… cu două feţe, cu două părţi. Apoi acelaşi sfârşit cu aceeași bucurie de data asta neprefăcută, bucuria izbăvirii de sub povara programului. Aceiaşi fraţi mereu cu aceleaşi întrebări de genul: „Ce mai faci?“ şi mereu neprivindu-te în ochi. Desigur aceleaşi răspunsuri: „Bine… mulţumim Domnului pentru toate lucrurile, din mâna Lui… maca-maca, bla-bla… ei ce să faci, la toţi ne e greu, dar nu la toţi la fel“. Criza financiară a adus şi un lucru bun. A mai îmbogăţit repertoriul sărac cu o întrebare: „Cum merge lucrul?”. Răspuns: “Frate, firma unde lucram a intrat în faliment, dar mulţumesc Domnului că ne-a binecuvântat cu fraţi mulţi şi buni şi… apropo m-am gândit să vin împreună cu familia până la tine să-mi dai numai un pahar cu apă că mi-e foame şi nu am unde să dorm.”

Aceleaşi vechi repetabile zile şi totuşi noi? Aceleaşi bucurii scurte, aceleaşi necazuri lungi. În acelaşi incubator al singurătăţii stăm consumându-ne existenţa, achitând datorii, stomacuri, instincte primare, fugărind vântul prin labirintul lumii. Viaţa-i o luptă, dar noi luptăm numai cu somnul.

De ce această robotizare a vieţii spirituale? Nimic nu ne mai poate surprinde. Noi nu trăim prin credinţă, ci trăim cu credinţa ca nimic şi nimeni să nu ne tulbure searbăda viaţă pe care credem că o trăim.

Suntem noi oare bine? Suntem noi oare cu Cristos? Suntem noi oare creştini? Suntem noi oare fraţi? Suntem noi oare pe cale? Suntem noi oare în viaţă? Suntem noi oare în adevăr? Suntem noi oare spre Cer?

De ce atâta vrajbă, ură? De ce atâtea biserici? Unde-i biserica? Mi-e frică!

Advertisements

4 thoughts on “De ce?

  1. Visam prea mult (si asta nu e rau) si traim prea putin, iar ceea ce visam si ne dorim nu indraznim sa punem in aplicare. Ne propunm prea mult, si cand sa infaptuim, ne strica ziua vesnicul desteptator care ne enerveaza primul inca de dimineata, apoi privirea aroganta a colegului de la servici/scoala, mai incolo nu stiu cine care ne vorbeste urat, sau telefonul care suna tot atunci cand nu trebuie si exemplele pot continua.
    Eu cred ca libertatea este cel mai dificil lucru, pentru ca paradoxal, in vremurile de constrangeri oamenii traiau mai intens, isi exprimau credinta mai indraznet.Totodata, perioadele de constrangeri (gen comunism, stalinism, si as pune aici si razboaiele) ne-au lasat oameni valorosi, care ne pot ajuta mult acum, ne pot servi drept exemple in perioada noastra de libertate. Daca nu ar fi existat acele vremuri, nu stiu ce ne-am fi facut, nemaiavand niste modele net superioare celor de astazi (si aici e discutabil daca mai exista asa ceva…). Avand tot timpul libertatea, nu credeam ca poate fi si altfel (mult mai rau de atat), ci din contra ni se parea ca asa se cuvine sa fie, prin urmare ne complaceam intr-o stare “mi-e bine si asa”

    • Tu zici bine. Dar se întâmplă câteodată să treci prin experiențe care te obligă de-a dreptul să reconsideri tot ceea ce ai gândit până atunci despre viaţă. Experienţe care te fac să priveşti lumea ca pe un decor absurd, în care oamenii par decupaţi imaterial din orice altă substanţă decât carnea, în care totul pare desenat stângaci sau sublim, dar de un inutil implacabil. Eşti viu numai în măsura în care realizezi că doar Dumnezeu îţi răspunde, restul nefiind decât un ecou estompat de o durere care e mai degrabă o permanentă şi apăsătoare nedumerire… Eşti singur în lumea asta cu Dumnezeu şi-ţi aduci aminte de Iacov, cel care-şi permitea un exerciţiu de wrestling într-o îndrăzneală vecină cu inconştienţa, dar care avea să fie răsplătită, fiindcă Dumnezeu are suficient simţ al umorului.
      Şi pentru că tot ai pomenit ceva de libertate, afli, umblând în această singurătate cu Dumnezeu, că „libertatea” de care ne-am bucurat în ultima vreme a creat în fiecare dintre noi câteva iluzii înfiorătoare…
      În primul rând iluzia că suntem mai liberi. O iluzie datorată faptului că au dispărut constrângerile vizibile. Vorbim liber, criticăm liber, umblăm liberi… Şi Dumnezeu îţi arată întristat mulţimea de lucruri cărora le-am căzut robi în ultima vreme. Astăzi nu ne mai unesc proiectele comune, pe vremuri existau acele vremuri de constrângere sau de persecuţie când unitatea din creştini a creat in România o dublă economie. Datorită faptului că ei se ajutau reciproc. Nu scriu nimic despre dezgustul care mă inspiră, doar că gardurile pe care le-am aşezat între noi au drept ca rezultat goana după o libertate amăgitoare, o libertate târându-şi lanţul, sau, să zicem un deţinut evadat, purtând cătuşe la mâini. Trăim aşadar în epoca de piatră a evoluţiei sufleteşti.
      Apropo, ştii cum îţi dai seama dacă un om este liber? Când nu prezintă urme de zgardă la gât. 🙂

  2. Iti multumesc, Radu, pentru un astfel de articol! De fapt, oridecateori te intalnesc, chiar si virtual, imi dau seama ca, in ciuda interogatiilor si a dezamagirii generale, cand mila Lui se intalneste cu oameni ca tine, se aprind candele care vesnic ard si feresc ramasita Bisericii de intunericul locuintei mortilor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s