Mediocritatea

Tentaţia extremelor nu e defectul mediocrilor. Mediocritatea e o stare de confort incolor, teama de a întreprinde ceva care ar putea fi o ieşire dintr-un ritm care nu tinde spre nicăieri. Mediocrul e căldicelul din apocalips. Cel care nu e nici rece, nici cald şi care se simte bine aşa. Nu are sau şi-a tăiat singur aripile, şi nu are nici entuziasm pentru înălţimi, nici complexe pentru că s-ar târî ca şarpele. Are şi el o fidelitate. E prieten cu inerţia şi îi face jocul cu fidelitate. Când încearcă să scape de inerţie, nu-i merge. Dar de obicei nici nu încearcă. Se mulţumeşte cu puţin şi parcă ar face anume efortul de a nu produce şi a nu se angaja în ceva semnificativ. La idei înalte nu se ridica fiindcă are picioarele minţii prea scurte. Nu-l ajută capul, cum zice românul. E victima destinului, dar şi a comodităţii şi a refuzului stărilor ieşite din comun. Nu-i place să iasă din comun. Uneori poate fi bine, pentru unii, dar de obicei aceasta înseamnă plafonare.

Cea mai exacta definiţie a mediocrului e tautologica: mediocrul e mediocru! Cel puţin în cazul de faţă, antistene cinicul (444 i.Hr.) avea dreptate când zicea că nu putea da definiţii valabile decât în felul acesta.

Mediocrul, deşi ar avea motive să aspire la calificativul de smerit, nu poate fi trecut nicidecum printre smeriţi. Printre orgolioşi, da. Fiindcă lipsindu-i mijloacele valide de cunoaştere, nu-şi cunoaşte limitele şi de cele mai multe ori nu pricepe sau nu-i vine bine să recunoască faptul că ar exista ceva mai sus de sine.

Ca să fie smerit ar trebui să ştie de ce. Ca să ştie de ce, ar trebui să nu fie mediocru. Ori, inteligenţa lui e slabă. Fie din fire, fie pentru că nu e lucrată. E ca o floare prin bălării de grădină părăsită. Când se pretinde smerit, n-o crede cu adevărat. Căci, în chip paradoxal, mediocrul poate fi şi infatuat. Când se crede om duhovnicesc din orgoliu, vrea să fie considerat smerit. În felul acesta e mereu într-un fals. Când îţi cunoaște limitele, iese din categoria mediocrităţii vulgare şi intră în categoria mediocrității cuminți, conștiente şi supusă destinului nedrept cu dansul. Atunci poate fi şi smerit.

Către sfințenie nu tinde pentru că n-o percepe.

Către opusul ei nu cade de tot, pentru că nu e în stare să îndrăznească păcate mari. Mediocrul e mediocru şi în păcătoşenie. Nu poate face răul din convingere, dar nici nu găseşte motive să-l evite cu totul.

Cochetează ezitant şi în dreapta şi în stânga, mulţumit cu ce cade şi de la masa stăpânilor şi de la a sclavilor. Mediocrii aplaudă şi pe sfinţi şi pe demonizaţi. Fiindcă nu ştiu ce aplaudă.

Marcel Jorandeau, scriitor francez dintre cele două războaie mondiale, ca toţi francezii în căutare de preţiozităţi verbale, zicea că dacă ar merge în iad şi iadul ar fi mediocru, aceasta ar fi cea mai mare dezamăgire din existenţa sa. Dar cum să fie altfel? Iadul e paradisul mediocrilor. Ei sunt acolo în apele lor. Dumnezeu nu-i poate primi. Dumnezeu primeşte personalităţi. Oameni de atitudine. „Fiindcă n-ai fost nici cald, nici rece, te voi arunca din gura mea“. S-ar putea înţelege că cei reci, foarte reci, dar nu dezamăgiţi, căci dezmăţul, e mediocru, cu motive existenţiale, să fi fost reci, mari chinuiţi ai spiritului, îndoielnici, zbuciumaţi, ar putea obţine bunăvoinţa lui Dumnezeu. Poate Apocalipsa le lasă o speranţă limpede.

Nu însă şi mediocrilor, nehotărâţilor, celor care n-au înţeles că nu se poate trăi nici pe pământ, nici în veşnicie fără o opţiune. Căci mediocritatea e tocmai incapacitatea de opţiune. Măgarul lui Buridan, mort de foame între două căpiţe de fân, pentru că nu s-a putut hotărî din care să mănânce, nu era un hamletian, un dilematic, ci pur şi simplu un măgar.

Să ne limpezim însă. Cine sunt mediocrii? Intră în această categorie oameni simpli, cei cu o cultură limitată, adică toţi cei care nu intră în categoria oamenilor culţi, deştepţi, talentaţi, geniali? Nu!

Advertisements

Simplificarea vieții

Omul este un animal al dorinţelor. Nu există limită la numărul de lucruri pe care le doreşte. Reclamele de astăzi nasc în noi dorinţa de a avea tot felul de lucruri. Ajungem să credem că fericirea noastră nu va fi niciodată deplină dacă nu posedăm ultimul model de… numiţi aici un lucru. Phillip Brooks spunea: “Suntem ca şi copiii, cu casele pline, cu cărţi citite pe jumătate, cu jucării pe jumătate folosite, cu fructe pe jumătate mâncate; stăm în uşă şi plângem după mai multe, în loc să folosim şi să apreciem ceea ce avem deja.” De multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti.

Un bogat l-a invitat odată pe un predicator la cină, la clubul său. După aceea l-a dus pe preot acasă la el, la o vilă impresionantă, mobilată luxos şi având nu mai puţin de zece băi. I-a arătat apoi o fotografie cu iahtul său, alta cu casa de la ţară şi altele. Predicatorul a exclamat: “Aveţi atât de multe!” “Da”, i-a răspuns bogatul, “dar problema este că cu atâtea lucruri nici nu le mai poţi controla; te controlează ele pe tine.” De multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti.

Când un european a venit în SUA şi a văzut câţi bani cheltuiesc americanii pe distracţie, a spus: “Ce încercaţi să faceţi? Să vă distraţi până nu mai puteţi şi muriţi?” “Nu”, i-a răspuns prietenul american, “eu cred că este un mod de a evada din cotidian.” “Evada? Asta e bună!”, i-a răspuns europeanul. “Aveţi cea mai bogată civilizaţie din istoria omenirii, aveţi cele mai înalte nivele de viaţă din lume, şi totuşi, tot ce doriţi este să evadaţi.”

Un lucru trebuie

De multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti! Şi totuşi, nu găseşti niciodată liniştea, pacea, satisfacţia pe care le doreşti. Ce spune Isus în faţa acestei situaţii? El se întoarce către Marta şi îi spune: “Un lucru trebuie!” El cheamă la simplitate în viaţă, la renunţarea la tot ce ne distrage atenţia pentru a ne putea astfel concentra asupra acelui lucru care este important.

Când Henry David Thoreau a explicat de ce a părăsit lumea şi s-a retras la Walden Pond, a spus: “Am mers în păduri pentru că am dorit să trăiesc mai profund, să am de a face doar cu lucrurile esenţiale din viaţă, să văd ce mă poate învăţa viaţa şi nu să descopăr, atunci când va veni moartea, că nu am trăit… Am dorit să reduc viaţa la cele mai simple elemente ale sale!” Thoreau considera că un om este bogat, nu prin numărul de lucruri pe care le are, ci prin numărul de lucruri fără de care se poate descurca.

Fiecare aeroport este dotat cu cântare. Pe ele să verifică greutatea bagajelor pe care pasagerii le iau cu ei. Există o limită a greutăţii permisă pentru un pasager. Dacă greutatea bagajelor unui pasager depăşeşte limita, atunci el trebuie fie să renunţe la acel surplus, fie să plătească pentru el. Pasagerii înţelepţi îşi verifică bine bagajul şi scot ceea ce trece de limita admisă. Isus ne spune să scăpăm de bagajele în exces, de cele care ne fac să ne îngrijim şi să ne silim pentru multe. Simplificaţi-vă viaţa! Reduceţi-o, ne spune El, la “un lucru (care) trebuie”. Care este acel un lucru care trebuie?

Dacă citim epistolele Sfântului Pavel, vedem că există o expresie pe care o repetă mereu: “Un lucru! Un lucru!”, tot spune el. “Să îl cunosc pe Cristos” (Filipeni 3:10). Orice altceva nu îl interesează. “Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă […] Cristos Isus” (Filipeni 3:4). Doar Cristos are valoare. Doar Cristos durează, ţine pentru totdeauna. El este cea mai mare comoară, “mărgăritarul de mare preţ”. “Întru El sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Coloseni 2:3). El este Calea, Adevărul şi Viaţa. A crede în El înseamnă a avea viaţa eternă, iertarea, pacea, bucuria, ţelul, sensul.

Un ţel dominant

Secretul simplităţii este să Îl avem pe Cristos ca ţel dominant în viaţă. “Puritatea inimii înseamnă să doreşti un singur lucru”, spunea Kierkegaard. A-L dori pe Cristos şi planurile Lui pentru vieţile noastre, mai presus de orice – acesta este acel un lucru care trebuie. A lăsa deoparte toate scuzele şi explicaţiile, a fi deschişi faţă de Cristos şi a-L urma – acesta este acel lucru care trebuie. A-L iubi pe Domnul Isus cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea şi pe semenii noştri ca pe noi – acesta este acel lucru care trebuie. “Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4:34) – acesta este acel lucru care trebuie.

Când facem din Cristos principiul care ne controlează, ţelul nostru dominant, El devine ca un poliţist de trafic, ce stă la intersecţie şi dirijează… instinctele, temerile, neliniştile din noi. Când îl negăm pe Cristos, atunci instinctele izbucnesc necontrolate. Când Cristos este principiul care ne conduce vieţile, toate temerile şi neliniştile sunt sub control. Există o ordine, o unitate, un scop, o pace, o simplitate în viaţă pe care numai El le poate da.

“Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.” Când o persoană alege acel un lucru care trebuie, adică pe Cristos, alege “partea bună, care nu se va lua de la ea”. Când ne îngrijim şi ne silim pentru ceva, iată o întrebare ce merită să ne-o punem: “Cât de mult va dura?” Frumuseţea fizică? Când va ţine? Banii? Pentru cât timp? Plăcerea? Până când? “Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare”, spune Isus, “ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6:27). Cel care îl alege pe Cristos ca ţel dominant al vieţii lui nu se mai îngrijeşte şi nu se mai sileşte pentru multe. El a scos din viaţa sa sursele de distragere. Şi-a simplificat viaţa. El a ales acel “lucru (care) trebuie […] partea bună […] care nu se va lua de la el.” “Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1Ioan 2:17).

pr. Anthony M. Coniaris

Chestii despre TV

Amintiri cu televizorul

  • În 1972 în satul nostru s-a cumpărat de către unul mai înstărit primul televizor. Ne-am mutat tot satul la ei acasă.
  • Prietenul meu Traian, când a primit Steaua un gol şi-a pierdut meciul, a luat Televizorul în spate şi l-a aruncat în Crişul Pietros.
  • Televizoarele se depanau numai la oraş. Soţul şi soţia puneau televizorul într-o pătură , o legau la colţuri şi defilau prin sat spre staţia de autobuz.
  • Televizorul lui Gheorghe al Costani nu mergea decât dacă tot la 5 minute era lovit de Gheorghe cu pumnul drept în moalele capului pătrat. Gheorghe nu lăsa pe nimeni să lovească în locul lui, zicea că numai el ştie şi la sfârşitul meciului nu mai putea de durere de pumn.
  • Era program două ore pe zi. Restul oamenii vorbeau unii cu alţii. Acum e program non stop. Satul e pustiu şi nimeni nu mai vorbeşte cu nimeni. Oamenii vorbesc singuri…

Câte ceva despre privire

Există trei priviri:

1. Spre exterior – relaţia trupului cu lumea exterioară şi ne conştientizează

–          Eclesiastul 3 – „Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat”

2. Spre interior – capacitatea sufletului de a coresponda cu sine

–          aduce conştienţa de sine

–          Proverbe 7:25 – „Am cercetat toate lucrurile cu gând să înţeleg , să adâncesc, să caut înţelepciunea şi rostul lucrurilor şi să pricep nebunia răutăţii şi rătăcirea prostiei”

3. În sus –  relaţia duhului de percepere a lumii de dincolo

–          oferă conştienţa veşniciei

–          Psalmul 25:15 „Eu îmi întorc ochii necurmat spre Domnul căci El îmi scoate picioarele din laţ”

TV ne întoarce privirea spre exterior

CE ESTE TELEVIZOTUL ?

–          contopirea radioului cu cinematograful

–          în toate descoperirile e parte de binecuvântare şi blestem

–          TV-ul = invenţie tehnică neutră ce poate fi folosită diferit

–          Nu TV-ul e de vină ci programele din el

–          E diferenţă între TV şi Radio. La Radio poţi munci, conduce maşina, la TV…..

Declaraţia lui Billy Graham în 1978 din „Christianity Today”

<< Societatea noastră m-a influenţat şi pe mine. Mă uit la TV la nişte lucruri pe care acum 20 de ani nu le-aş fi tolerat în viaţa mea.

Sunt supus încet, încet unei torturi psihice exercitată de puterea Satanei prin aceeaşi cultură despre care citim  „Ieşiţi din mijlocul lor, nu vă atingeți de ce e necurat”. Recunosc deschis că mă simt descoperit în acest domeniu. >>

TV

Întoarcerea spre sine, spre reperul singur al singularității propriei trairi afective, rămâne refugiul la care recurgem atunci cand realitatea exterioara devine prea frustranta, ori prea complicata in raport cu posibilitățile noastre de înțelegere sau actiune. Recursul, individual sau colectiv, la universul fantasmagoric ca principala sursa de gratificare emoțională este si el cu atat mai probabil in astfel de conditii. Avem de-a face aici cu un mecanism intr-adevar arhaic, dar indispensabil păstrării integritatii psihice a celor aflați in situatii de viata extreme. Atunci cand devine insa principalul mijloc de a face fata existentei, el poate menține un individ sau o societate intr-o stare de copilarie perpetua. (Maturizarea se dobândește prin înfruntarea realității, nu prin adoptarea de subterfugii ieftine). – Alfred Dumitrescu

Pentru publicul serialelor de televiziune de dupa amiaza, aventurile eroilor si eroinelor prilejuiesc o necesara validare exterioara a propriului univers afectiv (ne “regasim” in viata personajelor), impreuna cu posibilitatea exersarii unor trairi emotionale “prin procura” (traim prin personajele de pe ecran) substitute, lipsite de riscuri existentiale ale unor relatii afective satisfacatoare cu cei din jur. – Alfred Dumitrescu

Lumea ar progresa mult mai mult dacă am avea mai puțină televiziune si mai multă viziune.

Plimbarea cu taxiul

Acum douăzeci de ani lucram ca si taximetrist ca sa ma intretin.
Cand am ajuns la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la parterul unei ferestre…
In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau
de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca.
Dar am vazut prea multi oameni saraci care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la
usa.
Deci am mers si-am batut la usa. ” Doar un minut” raspunse o voce
firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.
Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea.
Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o femeie dintr-un film din anii ’40.
Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-a mai locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu
gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi .
Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.
Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?“zise ea. Am dus
valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie.
Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi
multumeasca pentru amabilitatea mea.
Nu e mare lucru” I-am zis eu. ” Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata
Oh, sunteti un baiat asa de bun!” zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat:
Ai putea sa conduci prin centrul orasului?
Nu este calea cea mai scurta” am raspuns eu rapid.
Oh, nu conteza” spuse ea. ” Nu ma grabesc. Eu acum merg spre ospiciu…”.
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori…
Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea.
Doctorul spune ca nu mai am mult timp… In tăcere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit. “Pe ce ruta ati vrea sa merg?” Am intrebat.
Pentru următoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca si operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei locuiau cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata.
Cateodata ma ruga sa opresc in fata unora cladiri sau colturi de strada si statea acol! o in intuneric, contempland in tacere.
Cum prima aluzie de soare sa aratat pe orizont, mi-a spus dintr-odată: “Sunt obosita… Hai sa mergem.
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o dăduse.
Era o cladire ieftina, ca si o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita.
Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau atenți si concentrați aspura fiecărei mișcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa.
Femeia a fost asezata deja intr-un scaun cu rotile.
“Cat va datorez?“a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.
Nimic” am zis eu.
Dar trebuie si tu sa te întreții.”
Nu va faceti griji..sunt si alti pasageri” am raspuns eu.
Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare.
Ea m-a strans cu putere..
Ai facut unei femei in vârstă un micuț moment de bucurie” spuse ea.
“Mulțumesc.”
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.
In spatele meu, o! usa se inchisese… Era ca si sunetul de
incheiere a unei vieti…
Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru.
Am condus pierdut in ganduri… Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?…
Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..
Uitându-ma in urma. nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata.
Suntem condiționați sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente mărețe. Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere – frumos împachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neînsemnat.

OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE
AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR
AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!

Șapte soldați mor. Cântând


Datoria mea era sa păzesc prizonierii. Sapte dintre ei urmau sa fie executați luni in zori. Oamenii mei, la posturile lor, cu armele in mana isi indeplineau cu conștiinciozitate slujba. Mândri de succesul obținut, ii batjocoreau pe prizonieri. Atmosfera era incarcata de ura. Prizonierii înjurau, bătând cu pumnii insângerați in pereti, altii isi chemau in zadar soțiile si copii aflati prea departe ca sa ii audă. in zori vor muri cu toții.

Atunci s-a întâmplat ceva.  Unul din condamnații la moarte începu sa cante. “E nebun” gândiră cu toti. Dar am observat ca acest om, Koskinen, nu urla si nu înjura, ci stătea liniștit pe banca. Nimeni nu i-a spus nimic; fiecare își ducea povara in felul lui. Koskinen cânta:

In bratele lui Isus sunt ocrotit,
La pieptul Lui ma liniștesc,
Iubirea Lui m-a coplesit,
In El, sufletu-mi odihnesc.

A repetat de cateva ori aceasta strofa si cand s-a oprit s-a facut liniste cateva momente, pana cand unul, cu o privire salbatica, interveni:“Ai innebunit? De unde le scoti? Doar nu vrei sa ne convertesti?”

Koskinen privi la el si apoi cu lacrimi in ochi le spuse: “Vreti sa ma ascultați câteva minute? Ma intrebati de unde știu cântecul acesta. L-am auzit acum trei săptămâni. Si mama mea obișnuia sa cante despre Isus si sa se roage Lui.” Se opri putin, apoi se ridica in picioare ca un soldat, privi drept in fata si continua: ”Cine isi ascunde convingerile este un las. Dumnezeul in care a crezut mama mea este acum si Dumnezeul meu. Nu stiu sa va spun cum s-a întâmplat. Noaptea trecuta, stand treaz, am văzut in fața mea, deodata chipul mamei mele, si mi-am adus aminte cântecul pe care l-ati auzit. Simțeam ca trebuie sa-L caut pe Mântuitorul si sa ma ascund in El. Apoi m-am rugat Domnului Isus, la fel ca tâlharul de pe cruce (Evanghelia dupa Luca 23:39-43) rugându-L sa ma ierte si sa-mi curețe sufletul păcătos ca sa pot fi pregatit pentru întâlnirea cu El care va avea loc in curând. A fost o noapte ciudata. Au fost momente cand mi se parea ca totul stralucea in jurul meu. Am început sa-mi amintesc versete din Biblie si cântece pe care le stiam in copilarie, in gandul meu incepeau sa se lege adevărurile despre Mântuitorul, despre sângele Lui care ne spala de pacate, despre locul pe care El ne-a promis ca-l pregătește pentru noi in cer. L-am acceptat in inima mea si l-am multumit. De atunci acest cântec imi răsună mereu in minte. Este raspunsul lui Dumnezeu la rugaciunea mea si nu mai puteam sa tac; trebuia sa cant! Peste cateva ore voi fi cu Domnul, salvat prin har!”

Fața lui Koskinen stralucea, camarazii lui au ramas tacuti. El insusi parca era schimbat. Santinelele mele ascultau si ele ce spunea. “Ai dreptate Koskinen”, spuse apoi unul din prizonieri ?dar pentru mine nu cred ca mai este indurare. Mainile acestea au varsat sange, am fost un răzvrătit împotriva iui Dumnezeu si am calcat in picioare tot ce era sfant. Acum imi dau seama ca exista iad si ca acela e locul potrivit pentru mine!” Spunând acestea, se prabusi cu disperare la pamant. “Koskinen, roaga-te pentru mine” spuse el, “maine voi muri si sufletul meu va ajunge pe mana diavolului.” Cei doi soldati au ingenunchiat si s-au rugat. N-a fost o rugaciune lunga dar a ajuns pana in cer. Noi, care am auzit-o, ne-am inmuiat. Rautatea si ura noastra s-au topit in lumina cerului; pentru ca aici, doi oameni care urmau sa moara in curand cautau impacarea cu Dumnezeu. Usa spre domeniul invizibilului era acum întredeschisa in fata noastră si noi incercam sa privim prin ea. Dati-mi voie sa va spun pe scurt ca pana la ora patru dimineata toti camarazii lui Koskinen i-au urmat exemplul si au început sa se roage. Schimbarea atmosferei generale nu putea fi descrisa.

Unii stăteau pe jos, alții pe bănci; unii plângeau incet, altii vorbeau despre imparatia lui Dumnezeu. Nici unul nu avea Biblie, dar Duhul lui Dumnezeu a vorbit tuturor. Apoi cineva isi aminti de cei de acasă si a urmat o ora de scris scrisori in graba. Acestea conțineau mărturisiri, lacrimi si păreri de rău.

Ceasul bătu ora sase. Cat as fi dorit sa pot cerși grațierea acestor oameni, dar stiam ca lucrul acesta este imposibil, intre doua siruri de soldati, prizonierii se deplasau spre locul executiei. Unul din ei ceru permisiunea sa cante din nou cântecul lui Koskinen: i se dadu voie. Apoi cerura sa fie executati cu fetele neacoperite. Cu mâinile ridicate spre cer cântau din tot sufletul “In bratele lui Isus sunt ocrotit”. Când am ajuns la locul stabilit, locotenentul a ordonat “Foc!”.

Ce s-a intamplat in inimile celorlalti, nu stiu; dar in ce ma priveste pe mine, eu am fost alt om de atunci. L-am întâlnit pe Hristos si am vazut destul ca sa imi dau seama ca si eu pot fi al Sau.

Iubire fără dragobeţi şi valentine

Probabil că ninsoarea de azi e ultima încercare a gonitei ierni de a mai acoperi cu albul ei mizeriile cotidiene. A fost iarna zgârcită cu fulgii până acum pentru că trăim în veacul iubirii celuilalt cu moderaţie, ca să ne rămână rezervă de dragoste pentru propria persoană. „Nimic în afară!”, aceasta e lozinca tristă a zilei…

Îmi spunea o florăreasă zilele acestea că se vând flori mai puţine ca niciodată. „Suntem în criză”, încerca ea să scuze insensibilitatea. Apoi mi-a vorbit de-o doamnă ce-şi cumpără zilnic flori spunându-le prietenelor că-s de la soţul atent. Şi este atât de invidiată….

Aceasta e prima caracteristică a iubirii de azi. Iubim egoist, o iubire de tip Garfield, motan sfătos şi parşiv ce-i spunea căţeluşului tont „Noi doi avem ceva în comun. Iubim aceeaşi persoană. Pe mine!”.

Iubirea de azi are gust de hamburgeri. O iubire la repezeală, un fast-food al sentimentelor. Aşa e viaţa. Aşa mâncăm, aşa trăim, aşa iubim… În momentele rare de tandreţe sună eternul mobil. În urma acestei iubiri grăbite se nasc copii cu care stăm puţin şi care ajung să ne fie străini la 18 ani, ca preţ plătit pentru dragostea de tip Western Union, singura instituţie ce mai ţine unită o familie.

O dragoste amestecată de tip Casanova. Dar cei ce vor să-i copieze viaţa să nu uite că el era un bărbat al tuturor femeilor, dar şi o femeie a tuturor bărbaţilor. Marşurile veselelor lesbiene pun dragostea normală cu genunchii pe cojile de nuci rămase de la cozonacul dracilor făcuţi în cinstea lui Simone de Beauvoir.

De aceea sunt de acord cu Valentine cea căsătorită cu domnul Dragobete. E nevoie de o zi pe an în care să iubim şi pe alţii, după atâta privire narcisistă în gol. Singurul lucru cu care nu sunt de acord este semnul grafic al acestei zile unice în an. Inima roşie ar trebui înlocuită cu dovleacul gol, luminat şi rânjitor de Haloween.

Va trebui să învăţăm ce-i iubirea sau s-o reinventăm. Probabil că va trebui să începem cu paşi mici, iar primul este să nu ne mai batem unul cu altul. Apoi să învăţăm să-i respectăm pe oameni, să-i admirăm pentru frumuseţea unică a fiecăruia deşi sunt de acord cu Rochefocauld că e greu a admira pe cineva şi a-l iubi în acelaşi timp.

Să învăţăm să dăruim. Timpul, florile, zâmbetul…

Făgăduinţa Împăratului

El cunoaşte nevoia noastră de a avea un împărat. El cunoaşte anarhia lipsită de orice speranţă nu doar a unei lumi, dar şi a unei inimi „fără împărat”. Există vreun strigăt mai nefericit decât „Nu avem împărat”? – nu avem pe nimeni în faţa căruia să ne plecăm, pe care să iubim, pe care să ascultăm, nimeni care să ne călăuzească, să ne protejeze şi să domnească peste noi, nimeni care să ne păstreze în acea libertate adevărată a credincioşiei din toată inima. Nu am simţit noi oare că vrem cu adevărat o mână puternică peste inimile noastre? Nu am simţit noi că a urma calea noastră nu este atât de sigur ca a urma calea altuia, dacă acel altul este cineva căruia îi putem da şi îi dăm supunerea şi încrederea noastră deplină. Nu s-a auzit în sufletele noastre un ecou al vechiului strigăt „Dă-mi un împărat”? – un strigăt pe care nimic nu-l poate potoli decât această făgăduinţă divină: „Eu voi fi Împăratul tău!”.

Însă făgăduinţa a fost făcută; iar acum, dacă vechiul bocet nefericit al unei inimi fără împărat revine într-un ceas de uitare fără credinţă, cuvântul Lui se aude ca o trâmbiţă regească: „Pentru ce strigi tu însă acum aşa de tare? N-ai împărat?” Apoi, siguranţa plină de har a Împăratului vine cu o putere liniştitoare: „Eu voi fi Împăratul tău!”

Ce fericiţi suntem că El Însuşi este Împăratul nostru! Căci suntem siguri că El poate să-Şi supună toate lucrurile în această împărăţie lăuntrică pe care noi nu o putem guverna în nici un fel. Ne bucurăm atât de mult că putem să-L luăm pe Cuvânt şi să predăm conducerea în mâinile Lui, cerându-I ca El să fie Împăratul nostru în fiecare faptă şi să-Şi înfiinţeze tronul de pace în cetatea de atâta vreme tulburată şi împărţită, rugându-L să aducă orice gând în robia ascultării blânde de El.

Am avut destule războaie şi revolte, destui tirani şi trădători, destulă anarhie şi destule legi născocite de noi înşine. Alţi domni (oh, cât de mulţi!) au avut stăpânire asupra noastră. El a îngăduit ca noi să fim slujitorii lor pentru ca acum, printr-un contrast binecuvântat şi odihnitor, să putem cunoaşte slujba Lui. Acum, vrem numai un „alt Împărat, un singur Isus”. În ziua puterii Sale, El ne-a făcut să dorim – iar acesta a fost primul act al domniei Lui şi simbolul faptului că în inimile noastre „El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie”.

Doamne, fii Tu Împăratul meu astăzi! Domneşte în mine mai deplin ca niciodată până acum. Fă ca sporirea domniei Tale să fie continuă şi puternică în mine în aşa fel încât numele Tău să fie glorificat în mine acum şi pururea.

Domneşte peste mine, Isuse Doamne!

Oh, fă din inima mea tronul Tău!

A Ta va fi pe veci,

Numai a Ta va fi!

de Frances Ridley Havergal

Despre pierderile necesare şi din păcate neplanificate

Pavel zicea, mai spre sfârşitul vieţii făcând nişte socoteli personale, că nu-i pare rău de nimic din ce-a pierdut în viaţă, lucruri ascunse sub termenul larg de gunoi, pe care noi le numim în particular diplome, poziţii, bani, putere, libertate etc.

Toate aceste pierderi pot fi catalogate ca fiind parte din admirabilul plan al lui Dumnezeu de a ne descotorosi de tot ce ne împiedică în a ajunge în cer. Şi aici cred că e rolul frumos al crizei ce ne înspăimântă…

Dar ca să trec dincolo de material, daţi-mi voie să citez pe Ernesto Sabato cu a lui „mă consider specialist în speranţe şi deznădejdi pentru că tot am învăţat ceva din loviturile primite, din greşelile comise, din iluziile pierdute”. Aşa-i că-i frumos ce zice?

Mă întorc din nou la lucrurile materialist-profane cum ar fi datul banilor cu împrumut şi apoi tăcerea celui cu banii plecaţi şi care nu-ţi mai răspunde la telefon.

Schopenhauer zicea că-s cei mai de soi bani şi cei mai bine investiţi bani, pentru că ai cumpărat cu ei minte.

Din cele două citări am învăţat că toate pierderile ne fac mai înţelepţi şi e atâta nevoie de minte acum.

Trecând de la minte la inimă, remarcăm faptul că şi inima se simte mai uşoară când nu are atât (atâtea) de iubit.

Unul dintre misionarii ucişi de canibalii din tribul Auca scria profetic în ultima foaie a jurnalului: „Înţelept este acela care renunţă la acele lucruri pe care oricum le va pierde într-o zi, folosindu-se de ideea că pierzi doar ceea ce trebuie să pierzi ca să-ţi rămână doar ceea ce trebuie să-ţi rămână”.

Părăsit de prieteni, sănătate, bani, Sanhedrin, paşaport de serviciu, mâncare bună, Pavel scrie că lui i-a mai rămas Hristos…