“Diavolul este politic corect” – Savatie Bastovoi (roman în curs de apariţie)

Ideea acestui roman porneşte de la afirmaţia unui politician britanic care propunea eutanasierea persoanelor ajunse la vîrsta de 65 de ani ca fiind nefolositoare pentru stat şi societate. Mi-am imaginat o lume în care eutanasierea bătrînilor a devenit la fel de “normală” ca şi avortul.

CAPITOLUL I
Şapte răsărituri de soare pentru Iacob Kohner

Iacob Kohner se trezi în aceeaşi stare de enervare în care adormise. Un oarecare Vik i-a intrat pe blog şi l-a atacat mojiceşte, încercînd să-l convingă că fericirea nu există, că e o invenţie a proştilor. Iacob Kohner credea în fericire. În plus, era blogul lui şi fierbea de mînie la gîndul că astfel de oameni ca Vik au pus stăpînire pe lume şi o mînă într-o direcţie greşită. Şi, la urma urmei, cine e Vik? Un nimeni! Un anonim! Un ratat a cărui singură plăcere este aceea de a ataca pe forum-uri şi bloguri! Iată cine-i Vik! Şi nu merită atîta atenţie! Iacob Kohner se duse la computer şi începu să scrie:

IACOB KOHNER: Stimabile Vik, dumneata eşti un om nefericit, pentru că nu crezi în fericire! Eşti singurul vinovat pentru starea jalnică în care te afli! Nu mai suport energia negativă pe care o degajă comentariile tale. Şi te rog să scrii mai scurt. Nu am timp să citesc toate tîmpeniile. Îmi plac discuţiile civilizate şi argumentate. În caz contrar, o să mă văd silit să nu-ţi mai aprob comentariile. Îţi doresc o zi bună şi să crezi în fericire!

Iacob Kohner se duse pînă la bucătărie şi puse de cafea. Vru să-şi aprindă o ţigară cît fierbea apa, dar înainte de asta se duse la computer. Avea un nou comentariu de la Vik:

VIK: Iacob, nu crezi că tu eşti cel care suferă de lipsă de argumente şi nu eu? Ţi-am zis că sînt camusian? Ştii ce spunea Camus? Ei, află de la mine (ca să nu mai zici că sînt un imbecil care nu are argumente!) Camus spunea că sinuciderea este o atitudine filozofică, adică este un răspuns dat la întrebarea dacă viaţa merită trăită sau nu. Acceptă că eu poate sînt unul din cei care aleg mai degrabă să se sinucidă, decît să trăiască.

IACOB KOHNER: Atunci, sinucide-te! Debilule mental!

VIK: Doar după ce te conving şi pe tine! PS: Nu ştiu care dintre noi doi e mai debil?

Iacob Kohner se tulbură şi mai mult la citirea acestor comentarii. Aseară, pînă să adoarmă, hotărî să nu mai răspundă provocărilor acestui Vik. Îşi zise că e un nimeni, un iresponsabil şi că, cel mai probabil, nu pune suflet în ceea ce spune. Vorbeşte de dragul de a vorbi. Iar el suferă. Iacob Kohner nu e un superficial. Orice cuvînt îl reprezintă. Cuvintele, îşi zicea el uneori, sînt gînduri înmărmurite. Iar gîndurile unui om sînt ca şi sufletul lui. Cum ţi-s cuvintele, aşa ţi-s şi gîndurile. Şi cum ţi-s gîndurile, aşa ţi-e şi sufletul. Bine. Vik nu crede în suflet. Nu mai contează în ce crede Vik. Iacob Kohner i-a mai dat o şansă, dar pînă aici! Replicile lui necioplite, citatele snoabe din Camus şi Cioran l-au scîrbit pe Iacob Kohner şi el nu voia să mai comunice cu acest om. Auzi, „nu se ştie care dintre noi doi e mai debil”. „Tu eşti mai debil! Anonim superficial şi snob!” – trînti Iacob Kohner cu pachetul de ţigări în masă. „M-am săturat! M-am săturat! M-am săturat! Îmi doresc ceva frumos şi bun! Îmi doresc…”

Dar ce îşi dorea, de fapt, Iacob Kohner? Probabil nici el nu ştia. Aşa cum nu o ştia nimeni în acel oraş.

Soneria îl trezi din gînduri. Merse şi deschise.
– Bună ziua! Sînteţi Domnul Iacob Kohner, fiul lui Iosif şi al Rozăi Kohner…
– Da… Eu sînt, răspunse Iacob Kohner, încercînd să ghicească din priviri motivul vizitei. Nu suporta poştaşul cu combinizonul şi basca lui galbenă pentru faptul că acesta îi aducea numai veşti proaste: amenzi, penalizări şi altele asemenea.
– Aveţi o citaţie pe numele Iacob Kohner. Vă rog să semnaţi.

Iacob Kohner semnă şi închise uşa. De obicei semna şi apoi citea. Nu avea rost să spui сă nu eşti de acord să semnezi. Tot ce venea de la Primărie, de la Poliţie sau de la Garda financiară trebuia semnat. Luă plicul şi reveni la cafeaua şi ţigara lăsate pe masa de lîngă geam.

Deschise plicul şi începu să citească:

Domnule Iacob Kohner,
Prin prezenta vă aducem la cunoştinţă că, în virtutea Legii nr. 182/110, privind întrerupearea funcţiilor fizice la persoanele devenite inapte pentru viaţa socială, mama Dumneavoastră, Doamna Roza Kohner, a fost eutanasiată astăzi, 12 aprilie, ora 9.40. Legea a fost aplicată în legătură cu împlinirea de către cetăţeana Roza Kohner a vîrstei de 65 de ani (considerată a fi vîrsta limită pînă la care o persoană poate fi recunoscută aptă pentru viaţa socială). Taxa de 202 euro pentru procedura medicală (în care intră şi procedura de incinerare) urmează a fi plătită în decursul următoarelor 5 zile, adică pînă la 17 aprilie, la sediul Primăriei oraşului. Urna cu cenuşa cetăţenei Roza Kohner va putea fi ridicată de la sediul Primăriei după achitarea taxei de 35 de euro, din care 30 euro pentru urnă şi 5 euro plata pentru serviciul cremaţiei.

„Ce drăcie!”, zise Iacob Kohner după ce termină de citit. „Cum am putut să uit de ziua mamei? Sînt un ratat! De acum n-o s-o mai văd niciodată! Mamă, iartă-mă! Niciodată nu am fost aşa cum ţi-ai dorit…”

De ce trebuia să fie aşa? De ce să nu trăiască oamenii atît cît li s-a dat de la Dumnezeu? Iacob Kohner simţea că ceea ce se întîmplă nu e drept, dar nu ştia să se facă înţeles. Îi părea rău că nu a vorbit demult cu mama sa. Trecuseră trei ani de la ultima lor întîlnire. O vizitase la azil. Roza Kohner era într-un halat albastru şi citea dintr-o carte neagră. Cînd şi-a văzut fiul, a închis cartea, a pus-o pe măsuţă şi s-a ridicat în picioare. Iacob Kohner s-a apropiat. S-au îmbrăţişat şi au rămas aşa mai multă vreme. Roza Kohner îşi apăsa faţa în umărul fiului său, reuşind astfel să-şi şteargă lacrimile care îi curgeau fără să vrea. Nu voia să o vadă plîngînd. Iakob Kohner, care simţea lacrimile mamei sale în umărul stîng, o strîngea şi mai mult la piept. Trecîndu-i braţul drept pe după gît, Iacob Kohner îşi ştergea lacrimile cu dosul mînecii. Apoi s-au aşezat în fotoliile de lîngă măsuţă. Nu-şi poate aminti discuţia de atunci. Tot ce i-a rămas în minte este curiozitatea lui de a întoarce cartea cu titlul în sus în timp ce Doamna Kohner îl privea. Nu putea să o întrebe ce citeşte. Simţea că ar da buzna în sufletul ei. Şi nu se cădea. S-au despărţit şi nu s-au mai văzut de atunci. Dar în fiecare an, pe 12 mai, Iacob Kohner îi trimitea mamei sale o felicitare cu ziua ei. Cum a putut să uite de această dată? Tocmai la 65 de ani, la ultima ei aniversare!? Iacob Kohner era măcinat de remuşcări. El îşi aprinse o ţigară şi o fumă lăcrimînd. „E nedrept!, îşi zicea el, e nedrept!”

Iacob Kohner îşi cîştiga existenţa din reclame. Avea un contract cu o firmă de publicitate şi primea salariu lunar. În schimb, era folosit în diverse spoturi publicitare. Uneori era chemat să facă figuraţie la talk-show-urile televizate. A apărut chiar şi într-un spot electoral. Iacob Kohner avea 40 de ani, 1.72 m înălţime şi 136 kg. În schimbd avea ochii albaştri. Atunci cînd erau filmaţi în gros plan, ochii lui erau frumoşi şi trişti. Apoi imaginea începea să se micşoreze şi apărea fruntea şi obrajii mari ai lui Iacob Kohner. Apoi apăreau urechile şi părul cîrlionţat. Apoi apărea Iacob Kohner în întregime, făcînd vreo scamatorie, mîncînd un hamburgher sau zicînd ceva în ce el însuşi nu credea. Pentru aceasta Iacob Kohner primea bani.

Din aceşti bani îşi plătea chiria şi internetul, mînca şi îşi lua puţinele lui haine. Iacob Kohner avea puţine haine. Ar fi putut să se lipsească de ele cu totul, deoarece stătea mai mult în casă, unde nu avea cine să-l vadă. Îi plăcea să stea pe messenger şi pe chat, mai ales cînd cel cu care vorbea apărea şi video. În schimb el nu şi-a luat cameră la computer, pentru că îi era ruşine de felul în care arată. La avatar avea fotografia unui tip bronzat cu muşchi pe burtă. Deşi Iacob Kohner era convins că frumuseţea omului nu o dă trupul, ci sufletul.

TURBO 2222: Salut! Eşti?

IACOB KOHNER: Da!

TURBO 2222: Să-ţi spun un banc…

IACOB KOHNER: Hai.

TURBO 2222: S-a dus odată un evreu la popă să se spovedească (îţi place începutul?)

IACOB KOHNER: Da, zi-i mai departe.

TURBO 2222: Zice „părinte, în timpul războiului eu am adăpostit la mine în beci un soldat…” Popa zice „foarte bine, fiule, ai făcut o faptă bună!” „Da, părinte, numai că pentru fiecare zi cît îl ţineam ascuns îi luam cîte zece dolari”. „Ei, asta de acum nu-i chiar bine”. Îi citeşte popa rugăciunea de dezlegare de păcate, iar la despărţire evreul îl întreabă „părinte, pot să vă cer un sfat?” „Da, fiule”. „Cum credeţi, ar trebui să-i spun soldatului că războiul s-a terminat?”

IACOB KOHNER: Tare!

TURBO 2222: Ţi-a plăcut, a? Cică „să-i spun că s-a terminat războiul”… Eu nu m-am putut opri din rîs o oră atunci cînd l-am auzit.

IACOB KOHNER: Da. Aşa e.

TURBO 2222: Ce, cu tine e aceeaşi chestie? Hai că te las să rîzi!

IACOB KOHNER: Nu. Am zis că-i tare, dar nu pot să rîd acum. Am o problemă. Dacă l-aş fi auzit ieri, aş fi rîs. Îmi place bancul.

TURBO 2222: Înseamnă că am nimerit la ţanc! Te-am mai înveselit puţin! Nu rezolvi nimic dacă eşti trist.

Iacob Kohner nu ştia cine e TURBO 2222. Nu ştia nici măcar dacă e femeie sau bărbat. Acesta dădea pur şi simplu buzna pe messenger, propunînd bancuri fără nici o noimă. Cum poţi să trăieşti doar cu bancuri? – se mira Iacob Kohner. De data asta discuţia i-a lăsat un gust amar. Se gîndea că trebuie să meargă la Primărie, să plătească blestemaţii de 202 euro pentru eutanasiere. Apoi mai erau şi cei 35 de euro pentru cenuşă. În total 237 de euro. Plus 3 euro pentru taxi. Adică 240 de euro. Atît îl costa moartea mamei sale. Ce prostie, gîndea Iacob Kohner. Ce cruzime, ce nebunie să trebuiască să plăteşti pentru uciderea propriei mame. Dar asta era legea. Toţi făceau aşa şi Iacob Kohner nu putea fi altfel. Dar el voia să fie altfel. Iacob Kohner nu era ca ceilalţi.

VIK: Salut Iacob! Eşti supărat pe mine?

IACOB KOHNER: Scuză-mă, sînt cam ocupat. Vorbim mai tîrziu.

VIK: Îmi pare rău că ieri am fost poate prea grobian. Am avut o zi grea.

IACOB KOHNER: Şi eu am o zi grea, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i jignesc pe ceilalţi.

VIK: Scuză-mă, îmi pare sincer rău. N-am vrut să te supăr.

IACOB KOHNER: Simt nevoia să vorbesc cu cineva, dar n-am cu cine.

VIK: Dar eu ce-s? Vorbeşte cu mine!

IACOB KOHNER: Vreau să vorbesc cu un om real, cu un prieten. Pe tine nici nu te cunosc.

VIK: Cum nu mă cunoşti? Am discutat de atîtea ori. Chiar dacă ne mai şi certam…

IACOB KOHNER: Nici nu ştiu cum te cheamă. Sau te cheamă Vik?

VIK: Ei bine, mă numesc Alexandru, dacă asta te ajută cu ceva…

IACOB KOHNER: Nu ştiu dacă mă ajută neapărat, dar parcă am mai multă încredere acum. Aş avea atîtea să spun… Dintotdeauna mi-am dorit să am un prieten cu care să vorbesc despre toate: despre dragoste, despre fericire, despre tristeţe, chiar şi despre moarte…

VIK: Cred că simţim la fel.

IACOB KOHNER: Ai avut vreodată un prieten?

VIK: Nu.

IACOB KOHNER: Nici eu.

VIK: Adică da… Dar nu în sensul ăsta… Nici nu ştiu cum să spun.

IACOB KOHNER: Înseamnă că nu. Eram aproape sigur. Din cauza asta scrii acele comentarii pline de răutate. De ce crezi că fericirea nu există?

VIK: Nu ştiu… Viaţa mi-a demonstrat-o.

IACOB KOHNER: Viaţa n-a demonstrat niciodată nimic. Viaţa e pur şi simplu, iar noi sîntem cei care facem demonstraţiile.

VIK: Iacob, eşti un ciudat.

IACOB KOHNER: Da, ştiu. Şi trebuie să mă duc la Primărie, să plătesc 202 euro şi alţi 35, ştii tu…

VIK: Îmi pare rău. E o mizerie ce se întîmplă cu noi. Dacă ar fi după mine, eu aş schimba această lege.

IACOB KOHNER: E atît de trist.

VIK: Mă mir că încă mai crezi în fericire.

IACOB KOHNER: Vik, adică Alexandru (de acum o să-ţi spun aşa, sper să nu te superi), oare o să ne întîlnim într-o zi?

VIK: În viaţă totul e posibil, nu ai spus tu?

IACOB KOHNER: Aş fi foarte bucuros. Poate o să ne împrietenim. Ce bine ar fi!

VIK: Cu siguranţă. Acum scuză-mă, trebuie să ies. Vorbim altă dată.

IACOB KOHNER: Pa!

VIK: Pa!

„Sînt atît de singur!”, îşi zise Iacob Kohner şi se ridică din faţa computerului. „Mă apropii şi eu de ziua prevăzută de lege, dar viaţa parcă nici nu a început. Aş dori să fac ceva cu viaţa mea, ceva mai mult decît să mă cert la nesfîrşit pe net. Ceva mai mult decît să figurez în nişte reclame idioate. Ceva mai mult decît să mănînc şi să dorm. Dar ce este acel ceva mai mult? Nu ştiu. Dar oare este ceva mai mult? Este! Este! Este!”, îşi încheie Iacob Kohner raţionamentul cu voce tare.

I se făcu foame şi privi la ceas. O, drăcie! Iarăşi s-a trezit tîrziu şi a ratat răsăritul de soare! Şi-a spus că nu va mai sta nopţile pe net pentru a se trezi devreme, odată cu soarele. Voia să prindă soarele din fereastra sa şi să-şi noteze gîndurile care îi vor veni în acele clipe înălţătoare. Avea nevoie de o lumină proaspătă şi nevinovată ca cea a soarelui la răsărit. Nu a mai văzut un răsărit de soare din copilărie. Lumea întreagă părea răsturnată cu susul în jos. Noaptea oamenii veghează în faţa computerilor sau prin locurile de distracţie, iar cele mai frumoase ore ale zilei le dorm. Iacob Kohner se lumină la aceste gînduri şi se duse iar la computer. Deschise Google şi dădu căutare după „răsărit de soare”. I-au apărut mii de imagini cu soarele răsărind de după mare, de după munţi, de după păduri. Ce frumos era!

În acea zi murise Prim-ministrul. În timp ce Iacob Kohner mînca în bucătăria sa friptură de purcel, Prim-ministrul îşi dădea sufletul în văzul tuturor pe o scenă amenajată în piaţa oraşului. Totul s-a întîmplat atît de repede şi atît de neaşteptat, încît nici cei din garda de corp nu au reuşit să sară pentru a-l sprijini să nu cadă. Prim-ministrul se prăbuşi pe scîndurile scenei ţinîndu-se cu mîinile de gît, ca şi cum ar fi vrut să scape de un laţ nevăzut. Sîngele îi ţîşni din toate orificiile, chiar şi din ochi. Cineva din suita sa şi-a scos sacoul şi l-a aruncat pe faţa cumplită a Prim-ministrului. Cînd au ajuns medicii, Prim-ministrul era de acum ţeapăn. Zadarnic s-au chinuit să-i îndrepte picioarele care ieşeau de pe targă ca spiţele unei umbrele stricate. Mulţimea s-a risipit de pe piaţă, murmurînd că nu a mai văzut aşa ceva decît în filme.

Prim-ministrul se afla în plină campanie electorală, candidînd pentru a doua oară consecutiv. Era la fel de vestit ca şi piaţa oraşului, ca şi capitala ţării sale. A revenit în politică după o pauză de 17 ani, timp în care nimeni nu ştie unde a dispărut. El este omul care, cu 21 şi ani în urmă, a promovat Legea eutanasiei, susţinînd „dreptul fiecăruia de a pleca frumos din viaţă”. Moartea sa i-a şocat pe toţi, răscolind revolta înăbuşită a milioane de oameni. Toate canalele de televiziune se luptau zadarnic să dea morţii Prim-ministrului un aer de normalitate, invocînd tradiţionalul stop cardiac.

TURBO 2222: Porcu’ de prim-ministru şi-a dat duhu’! Cică i-a dat sîngele pe bot şi pe urechi, şi pe ochi şi, probabil şi pe… Asta e răsplata pentru un porc ca el!

NASA-PANTANASA: Hei, cine a fost în piaţă şi a văzut cum a murit primu’? E adevărat că s-a împuţit pe loc? Cică puţea ca un cîine mort de o săptămînă!

BARAC OBAMA 13: Eu am fost în primele rînduri. Puţea de-ţi venea să-ţi verşi maţele! Ptiviţi atent reportajele de la ştiri: medicii se ţin de nas cînd îl ridică, pentru că era imposibil să stai lîngă el. Cică îi ieşeau viermi din ochi şi din urechi! SF nu alta!

TURBO 2222: Aşa-i trebuie, porc împuţit de jigodie ce e el! Nu trebuia să facă porcăria aia de lege ( mi-a ucis ambii părinţi!) N-o să-l iert niciodată! A primit ce merita!

Peste două ore de la moartea Prim-ministrului a fost blocat internetul în toată ţara. Iacob Kohner, care între timp îşi mînca friptura şi se gîndea la răsăriturile de soare ratate, nu ştia nimic despre cele întîmplate. Căderea internetului a pus-o pe seama vreunei probleme în reţea. Oricum, era o oră prea tîrzie pentru a suna la operator. Se plimbă prin casă, apoi hotărî să se culce mai devreme. Poate mîine se va trezi odată cu soarele.

http://savatie.wordpress.com/

Advertisements

2 thoughts on ““Diavolul este politic corect” – Savatie Bastovoi (roman în curs de apariţie)

  1. Cred ca e nevoie de o abordare oarecum exagerata a problemelor societatii tocmai ca sa ne dam seama ca de fapt ne indreptam inspre acolo si chiar daca acum ni se pare aberant societatea are grija sa ne anestezieze, putin cate putin, simtul moralitatii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s