Diavolul este politic corect II – (“Trista povestea a lui Iosif şi a Rozăi Kohner”)

Roza Kohner a fost adusă la azilul de bătrîni la două săptămîni după moartea soţului ei, Iosif Kohner. Era obişnuită cu atmosfera din azil din desele vizite pe care i le făcea soţului său aici. Roza Kohner îşi iubea soţul şi nu l-ar fi lăsat niciodată la azil, dar legea interzicea bătrînilor să moară acasă. O campanie puternică i-a convins pe toţi că cei care asistă la moartea persoanelor apropiate sînt predispuşi spre depresii.

Campania a convins-o mai puţin pe Roza Kohner. Aceasta era o femeie de modă veche care credea că dragostea durează şi dincolo de mormînt. Totuşi ea nu a putut face nimic împotriva legii şi atunci cînd Iosif Kohner s-a îmbolnăvit de cancer, el a fost dus să moară la azilul de bătrîni. Însă moartea nu a venit aşa cum au prezis-o doctorii. Roza Kohner era convinsă că soţul ei a trăit ţinut de dragostea ei pe care i-o mărturisea în fiecare zi. În cele din urmă, Iosif Kohner a fost eutanasiat conform Legii 182/110.

–            Mamă, aici ai covrigi şi Coca Cola. Dacă mai ai nevoie de ceva, să spui. Pot să trag o fugă pînă la magazin…

–            Mulţumesc, Iacob. Am tot ce-mi trebuie aici: mîncare, haine… Uite ce curat e totul.

–            Da, mamă… E bine aici… O să te obişnuieşti. Să ştii că eu o să vin des pe la tine. Ştii cum veneai şi tu la tata?

–            Da. Poate nu chiar atît de des, că tu eşti tînăr, ai şi tu viaţa ta. Eu sînt bătrînă…

–            Mamă, totul o să fie bine, o să vezi.

–            Sigur. De ce să nu fie bine? Totul este bine.

–            Bine, mamă. Eu trebuie să plec. Dar o să vin mîine. Să-mi spui dacă mai ai nevoie de ceva.

–            Bine, Iacob. Dacă o să am nevoie de ceva, o să-ţi spun. Hai, mergi cu bine.

–            Pa, mamă…

–            Pa, pa…

După ce a plecat Iacob, Roza Kohner şi-a acoperit faţa cu mîinile şi a început să se scuture de plîns. Dar s-a oprit repede, gîndindu-se că oricînd ar putea să intre cineva în cameră. Roza Kohner nu a fost văzută plîngînd vreodată…

–            Doamnelor şi Domnilor, v-o prezint pe noua voastră colegă, Doamna Roza Kohner!

Toată lumea a început să aplaude, după care infirmiera, o tînără de vreo 25 de ani, continuă:

–            Doamna Kohner va găsi la noi căldura de care are nevoie orice om. Nu-i aşa?

–            Da-a-a!, au răspuns cu toţii în cor.

–            Aşadar, Doamnelor şi Domnilor, familia noastră s-a mărit astăzi cu încă un membru! Se poate spune că Doamna Kohner este astăzi ca un nou născut, iar noi o primim cu bucurie şi multă speranţă! Doamna Kohner, să ştiţi că viaţa la azil e mult mai interesantă decît se crede! În ultima perioadă au fost implimentate mai multe proiecte de lucru cu persoanele în vîrstă. Aşa că totul aici e foarte captivant şi n-o să aveţi deloc timp pentru tristeţe, remuşcări şi aduceri aminte care nu-şi au rostul. Trebuie să gîndiţi pozitiv şi să credeţi în victorie! Vă rog să o aplaudăm pe Doamna Kohner! Felicitări pentru că aţi intrat în familia noastră! Vă rog să aplaudăm! Doamna, Kohner, felicitările mele…

Azilul de bătrîni o schimbă mult pe Roza Kohner. Ea se închise în sine şi nu vorbea decît foarte rar şi atunci doar cînd era întrebată. Oamenii de aici vorbeau mult şi se repetau. Fiecare avea povestea sa pe care dorea să o spună tuturor. Roza Kohner ţinea la etichetă şi nu putea să-l întrerupă pe cineva în timp ce vorbeşte. Datorită acestei bune creşteri a ei, fiecare căuta să stea de vorba cu Roza Kohner. Toţi se simţeau mai uşuraţi după ce vorbeau cu ea.

Dar nimeni nu se gîndea la ce simte Roza Kohner. Viaţa ei s-a transformat într-un adevărat coşmar. Roza Kohner se ascundea prin grădină şi chiar în toaletă, numai să scape de neobosiţii vorbitori. În cele din urmă ea hotărî să devină ca toţi şi începu să se certe cu oricine intra în vorbă cu ea. În acest fel Roza Kohner şi-a aflat liniştea. Fiind evitată de toţi, ea se afundă în propriile gînduri, depănîndu-şi viaţa din copilărie şi pînă la azil, căutînd să înţeleagă rosturi neînţelese pînă atunci.

În azil Roza Kohner a cunoscut un om neobişnuit. Acesta era părintele Ioan, un bărbat zdravăn şi tăcut, despre care toţi spuneau că e nebun. Părintele Ioan era surprins de multe ori făcînd rugăciuni asupra unui pahar de vin şi a unei bucăţi de pîine, pe care mai apoi le mînca, zicînd că se împărtăşeşte cu Trupul şi Sîngele lui Hristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe părintele Ioan trist sau nemulţumit. El le spunea tuturor că viaţa lui abia începe şi că de aici, din azil, oamenii se nasc direct în Împărăţia Cerurilor.

Într-o dimineaţă devreme, cînd toată lumea dormea, Roza Kohner l-a surprins pe părintele Ioan în grădină, tocmai cînd îşi făcea rugăciunea după împărtăşanie. Aşteptă pînă acela porni pe alee şi se apropie.

–            Vă rugaţi lui Dumnezeu, crezînd că El o să vă ajute?

–            Fac asta tot timpul şi Dumnezeu nu m-a lipsit niciodată de ajutorul Său.

–            Şi eu am fost învăţată să cred în Dumnezeu. Dar viaţa mi-a demonstrat că Dumnezeu nu există şi că oamenii mor lipsiţi de orice ajutor.

–            Pentru a muri nu este nevoie de vreun ajutor. De ajutor au nevoie doar cei care doresc să învie.

Spunînd acestea, părintele Ioan a plecat tăcut spre fundul grădinii şi întreaga lui făptură arăta că ceea ce spune e adevărat.

„Cum să învii?”, se întrebă nedumerită Roza Kohner. „Parcă poate cineva să învie?” Cuvintele părintelui Ioan nu-i dădeau pace. Ele îi păreau absurde şi totuşi adevărate. Dacă i le-ar fi spus altcineva, l-ar fi crezut nebun. Dar omul acesta avea ceva ce nu aveau ceilalţi. Roza Kohner hotărî să se ţină de el pînă va afla sensul cuvintelor lui.

„Să nu fiu şi eu pentru el ceea ce erau babele astea sîcîitoare pentru mine”, gîndi Roza Kohner şi se aşeză pe bancă. „Nu este potrivit să mă bag în viaţa omului. Cum să îl abordez aşa, tam nisam, şi să-i pun întrebări la care poate că el nici nu doreşte să răspundă? Hm, asta e prea de tot”.

Roza Kohner se aplecă şi încercă să privească printre crengi, vrînd să vadă ce face părintele Ioan. „Iar se roagă! Cît poate să se roage omul ăsta? Doamne, da’ mai lasă-l odată în pace, poate termină şi mai vorbesc şi eu cu el”.

Într-adevăr, nu a trecut nici un minut că părintele Ioan şi-a făcut ultima cruce şi a pornit în jos pe alee. Se opri în dreptul băncii unde îl aştepta Roza Kohner.

–            Bună dimineaţa, soră Roza!, o luă el înainte, vesel de parcă îşi revăzu un vechi prieten.

–            Bună dimineaţa…, zîmbi nedumerită Roza Kohner, care petrecu pînă atunci în încordare, gîndind cum să înceapă vorba.

–            Se anunţă o zi frumoasă. Cine se scoală mai dimineaţa, aude ciripitul păsărelelor. Auziţi cum fac?

–            Da… nu le-am dat importanţă…

–            Vine o vîrstă cînd ciripitul păsărelelor şi răsăritul soarelui capătă un cu totul alt înţeles, aşa cum descrie Înţeleptul în Ecleziastul…

–            Ecleziastul? Asta parcă e ceva din Biblie?

–            Da. E cartea înţeleptului Solomon în care el îşi deapănă viaţa, încercînd să răspundă la veşnicile întrebări care îl macină pe om…

–            Da? Şi care sînt aceste întrebări?

–            Care sînt întrebările? De pildă, ce rost are viaţa, ce rost au toate?

–            Într-adevăr, ce rost au toate?

–            Nici un rost!, rîse părintele Ioan. „Deşertăciune, totul e deşertăciune şi vînare de vînt!”

–            Şi-atunci?

–            Şi-atu-u-u-u-nci…, îngînă părintele Ioan de parcă ar fi vorbit unui copil, „Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte să vină zilele despre care vei zice: nu-mi găsesc nici o plăcere în ele!”

–            Ne întoarcem iar la Dumnezeu?

–            Da, Doamna mea, ne întoarcem iar la Dumnezeu!

Părintele Ioan tăcu şi Roza Kohner simţi că nu trebuie să mai întrebe nimic. Ea se pierdu în privirea acelui om în care parcă a încăput întreaga ei viaţă. Privindu-l cum pleacă pe alee, Roza Kohner simţi cum lîngă acest om ea nu se mai temea de moarte. Întreaga zi după aceea Roza Kohner se simţi nemuritoare.

Legea 182/110 a fost votată pe cînd Roza Kohner avea 24 de ani. Din acest motiv ea nu i-a dat prea mare importanţă. „Oricum toţi murim într-o zi”, a fost răspunsul Rozei Kohner dat soţului ei Iosif, atunci cînd acesta îşi arăta nemulţumirea faţă de noua lege.

–            E o nebunie! Încotro se îndreaptă omenirea?, zise Iosif Kohner aruncînd ziarul pe masa de cafea.

–            După mine, e un lucru bun, răspunse Roza Kohner lăsîndu-se în fotoliu. Decît să ajungi o epavă care nu mai trebuieşte nimănui, mai bine e să pleci la timp.

–            Roza, te-ai tîmpit cu totul? Nu vreau să mai aud asta de la tine niciodată! Noi sîntem în primul rînd oameni şi nu voi accepta ca cineva din neamul Kohner să meargă împotriva vieţii! Fiecare om are dreptul la viaţă, iar viaţa e un dar de la Dumnezeu care trebuie să se întoarcă la Dumnezeu atunci cînd El hotărăşte!

–            Bine, Iosif… Îţi dai seama că nici eu nu sînt de acord cu această lege. Mă gîndeam doar aşa, ca chestie, că e neplăcut să ajungi bătrîn şi să nu mai trebuieşti nimănui. Poate că e mai bine să pleci la timp din viaţă. Asta nu înseamnă că sînt de acord cu eutanasia. Ce, parcă puţini oameni pleacă frumos din viaţă şi fără să fie eutanasiaţi? La asta mă refeream.

–            Uf! Hai să încheiem discuţia asta. Oricum nu schimbăm nimic. Poate că ai dreptate. Vom trăi mai conştient. Poate că mulţi îşi vor preţui mai bine timpul. Ne-am obişnuit să ne irosim zilele de parcă am fi veşnici, iar cînd ajungem bătrîni, începem să iubim viaţa…

„Cîtă dreptate avea Iosif!”, gîndi Roza Kohner depănîndu-şi amintirile. „Cît de mult îmi doresc să trăiesc, chiar şi în acest azil, unde s-ar părea că viaţă nu mai este. O, Iosife, întotdeauna ai fost mai înţelept! Nu degeaba eşti tu mai mare, iubitul meu…” Roza Kohner zîmbi şi închise ochii, dorind parcă să nu mai scape din mreaja amintirilor.

În schimb o altă lege o făcu pe Roza Kohner să urască toată clasa politică. La jumătate de an de la promulgarea legii privind eutanasierea, a fost introdusă taxa pentru al doilea copil. Roza Kohner avea de acum un copil şi dorea să mai nască alţii trei, pentru că visul ei era să aibă patru copii. Roza Kohner a plătit taxa de 2000 de euro şi a născut al doilea copil, pe Iacob. Numai că peste jumătate de an apăru o nouă lege, cea a dreptului la urmaşi. Noua lege permitea doar primului născut să aibă urmaşi, iar dacă cineva se încumeta să aibă un al doilea copil, acesta urma să fie castrat. Legea s-a răsfrînt asupra tuturor copiilor mai mici de un an.

Aşa că oricît a încercat Roza Kohner să-şi salveze băiatul de urgia bisturiului, Iacob a fost castrat, fiind printre copiii care, se zicea, au deschis poarta unei ere noi. Durerea Rozăi Kohner era alinată doar de gîndul că în situaţia copilului ei se afla fiecare al doilea copil născut în acel an, precum şi cei care vor avea nenorocul de atunci înainte să nu fie ei cei care vor deschide pîntecele mamei lor. Orice s-ar spune, Iacob a fost pentru familia Kohner o rană vie care nu s-a tămăduit niciodată.

O lovitură parcă şi mai mare decît primele a fost pentru Roza Kohner legea care permitea cumpărarea dreptului de a avea urmaşi pentru al doilea copil. Chiar dacă familia Kohner nu ar fi putut strînge niciodată suma de 100.000 de euro pentru a cumpăra acest drept pentru fiul lor, gîndul că nu se mai putea face nimic pentru Iacob o zdrobea.

Ironia soartei făcu în aşa fel ca Raul, primul născut al familiei Kohner, să renunţe la dreptul său de a avea urmaşi în schimbul sumei de 100.000 de euro pe care statul îi oferea în acest caz. Chiar în ziua în care a devenit major, Raul şi-a cerut banii şi a plecat în Israel, de unde nu s-a mai întors şi nici nu a mai dat vreun semn după aceea.

Aşa că sărmanul Iacob a rămas singura alinare a familiei Kohner.

–            Iacob, să ştii că tu eşti cel mai iubit, orice-ar fi!, zicea Roza Kohner, strîngîndu-şi fiul adolescent în braţe.

–            Chiar mai iubit decît Raul?, întreba de fiecare dată Iacob.

–            Şi Raul este iubit, dar tu eşti mai iubit, răspundea Roza Kohner.

–            Dar cînd vine Raul, mamă?

–            O să vină, mai are puţină treabă şi o să vină…

–            Eu n-o să plec niciodată nicăieri… O să rămîn aici pentru totdeauna…

–            Aşa să faci, mamă.

–            Să ştii că aşa o sa fac!

Roza Kohner îşi acoperi faţa cu mîinile şi se ţinu să nu plîngă. În patul de alături dormea o femeie care mai avea patru zile pînă la 65 de ani. Felinarele de pe alee se vedeau prin fereastră şi liniştea devenise parcă la fel de greu de suportat ca şi durerea.

http://savatie.wordpress.com/

Advertisements

“Diavolul este politic corect” – Savatie Bastovoi (roman în curs de apariţie)

Ideea acestui roman porneşte de la afirmaţia unui politician britanic care propunea eutanasierea persoanelor ajunse la vîrsta de 65 de ani ca fiind nefolositoare pentru stat şi societate. Mi-am imaginat o lume în care eutanasierea bătrînilor a devenit la fel de “normală” ca şi avortul.

CAPITOLUL I
Şapte răsărituri de soare pentru Iacob Kohner

Iacob Kohner se trezi în aceeaşi stare de enervare în care adormise. Un oarecare Vik i-a intrat pe blog şi l-a atacat mojiceşte, încercînd să-l convingă că fericirea nu există, că e o invenţie a proştilor. Iacob Kohner credea în fericire. În plus, era blogul lui şi fierbea de mînie la gîndul că astfel de oameni ca Vik au pus stăpînire pe lume şi o mînă într-o direcţie greşită. Şi, la urma urmei, cine e Vik? Un nimeni! Un anonim! Un ratat a cărui singură plăcere este aceea de a ataca pe forum-uri şi bloguri! Iată cine-i Vik! Şi nu merită atîta atenţie! Iacob Kohner se duse la computer şi începu să scrie:

IACOB KOHNER: Stimabile Vik, dumneata eşti un om nefericit, pentru că nu crezi în fericire! Eşti singurul vinovat pentru starea jalnică în care te afli! Nu mai suport energia negativă pe care o degajă comentariile tale. Şi te rog să scrii mai scurt. Nu am timp să citesc toate tîmpeniile. Îmi plac discuţiile civilizate şi argumentate. În caz contrar, o să mă văd silit să nu-ţi mai aprob comentariile. Îţi doresc o zi bună şi să crezi în fericire!

Iacob Kohner se duse pînă la bucătărie şi puse de cafea. Vru să-şi aprindă o ţigară cît fierbea apa, dar înainte de asta se duse la computer. Avea un nou comentariu de la Vik:

VIK: Iacob, nu crezi că tu eşti cel care suferă de lipsă de argumente şi nu eu? Ţi-am zis că sînt camusian? Ştii ce spunea Camus? Ei, află de la mine (ca să nu mai zici că sînt un imbecil care nu are argumente!) Camus spunea că sinuciderea este o atitudine filozofică, adică este un răspuns dat la întrebarea dacă viaţa merită trăită sau nu. Acceptă că eu poate sînt unul din cei care aleg mai degrabă să se sinucidă, decît să trăiască.

IACOB KOHNER: Atunci, sinucide-te! Debilule mental!

VIK: Doar după ce te conving şi pe tine! PS: Nu ştiu care dintre noi doi e mai debil?

Iacob Kohner se tulbură şi mai mult la citirea acestor comentarii. Aseară, pînă să adoarmă, hotărî să nu mai răspundă provocărilor acestui Vik. Îşi zise că e un nimeni, un iresponsabil şi că, cel mai probabil, nu pune suflet în ceea ce spune. Vorbeşte de dragul de a vorbi. Iar el suferă. Iacob Kohner nu e un superficial. Orice cuvînt îl reprezintă. Cuvintele, îşi zicea el uneori, sînt gînduri înmărmurite. Iar gîndurile unui om sînt ca şi sufletul lui. Cum ţi-s cuvintele, aşa ţi-s şi gîndurile. Şi cum ţi-s gîndurile, aşa ţi-e şi sufletul. Bine. Vik nu crede în suflet. Nu mai contează în ce crede Vik. Iacob Kohner i-a mai dat o şansă, dar pînă aici! Replicile lui necioplite, citatele snoabe din Camus şi Cioran l-au scîrbit pe Iacob Kohner şi el nu voia să mai comunice cu acest om. Auzi, „nu se ştie care dintre noi doi e mai debil”. „Tu eşti mai debil! Anonim superficial şi snob!” – trînti Iacob Kohner cu pachetul de ţigări în masă. „M-am săturat! M-am săturat! M-am săturat! Îmi doresc ceva frumos şi bun! Îmi doresc…”

Dar ce îşi dorea, de fapt, Iacob Kohner? Probabil nici el nu ştia. Aşa cum nu o ştia nimeni în acel oraş.

Soneria îl trezi din gînduri. Merse şi deschise.
– Bună ziua! Sînteţi Domnul Iacob Kohner, fiul lui Iosif şi al Rozăi Kohner…
– Da… Eu sînt, răspunse Iacob Kohner, încercînd să ghicească din priviri motivul vizitei. Nu suporta poştaşul cu combinizonul şi basca lui galbenă pentru faptul că acesta îi aducea numai veşti proaste: amenzi, penalizări şi altele asemenea.
– Aveţi o citaţie pe numele Iacob Kohner. Vă rog să semnaţi.

Iacob Kohner semnă şi închise uşa. De obicei semna şi apoi citea. Nu avea rost să spui сă nu eşti de acord să semnezi. Tot ce venea de la Primărie, de la Poliţie sau de la Garda financiară trebuia semnat. Luă plicul şi reveni la cafeaua şi ţigara lăsate pe masa de lîngă geam.

Deschise plicul şi începu să citească:

Domnule Iacob Kohner,
Prin prezenta vă aducem la cunoştinţă că, în virtutea Legii nr. 182/110, privind întrerupearea funcţiilor fizice la persoanele devenite inapte pentru viaţa socială, mama Dumneavoastră, Doamna Roza Kohner, a fost eutanasiată astăzi, 12 aprilie, ora 9.40. Legea a fost aplicată în legătură cu împlinirea de către cetăţeana Roza Kohner a vîrstei de 65 de ani (considerată a fi vîrsta limită pînă la care o persoană poate fi recunoscută aptă pentru viaţa socială). Taxa de 202 euro pentru procedura medicală (în care intră şi procedura de incinerare) urmează a fi plătită în decursul următoarelor 5 zile, adică pînă la 17 aprilie, la sediul Primăriei oraşului. Urna cu cenuşa cetăţenei Roza Kohner va putea fi ridicată de la sediul Primăriei după achitarea taxei de 35 de euro, din care 30 euro pentru urnă şi 5 euro plata pentru serviciul cremaţiei.

„Ce drăcie!”, zise Iacob Kohner după ce termină de citit. „Cum am putut să uit de ziua mamei? Sînt un ratat! De acum n-o s-o mai văd niciodată! Mamă, iartă-mă! Niciodată nu am fost aşa cum ţi-ai dorit…”

De ce trebuia să fie aşa? De ce să nu trăiască oamenii atît cît li s-a dat de la Dumnezeu? Iacob Kohner simţea că ceea ce se întîmplă nu e drept, dar nu ştia să se facă înţeles. Îi părea rău că nu a vorbit demult cu mama sa. Trecuseră trei ani de la ultima lor întîlnire. O vizitase la azil. Roza Kohner era într-un halat albastru şi citea dintr-o carte neagră. Cînd şi-a văzut fiul, a închis cartea, a pus-o pe măsuţă şi s-a ridicat în picioare. Iacob Kohner s-a apropiat. S-au îmbrăţişat şi au rămas aşa mai multă vreme. Roza Kohner îşi apăsa faţa în umărul fiului său, reuşind astfel să-şi şteargă lacrimile care îi curgeau fără să vrea. Nu voia să o vadă plîngînd. Iakob Kohner, care simţea lacrimile mamei sale în umărul stîng, o strîngea şi mai mult la piept. Trecîndu-i braţul drept pe după gît, Iacob Kohner îşi ştergea lacrimile cu dosul mînecii. Apoi s-au aşezat în fotoliile de lîngă măsuţă. Nu-şi poate aminti discuţia de atunci. Tot ce i-a rămas în minte este curiozitatea lui de a întoarce cartea cu titlul în sus în timp ce Doamna Kohner îl privea. Nu putea să o întrebe ce citeşte. Simţea că ar da buzna în sufletul ei. Şi nu se cădea. S-au despărţit şi nu s-au mai văzut de atunci. Dar în fiecare an, pe 12 mai, Iacob Kohner îi trimitea mamei sale o felicitare cu ziua ei. Cum a putut să uite de această dată? Tocmai la 65 de ani, la ultima ei aniversare!? Iacob Kohner era măcinat de remuşcări. El îşi aprinse o ţigară şi o fumă lăcrimînd. „E nedrept!, îşi zicea el, e nedrept!”

Iacob Kohner îşi cîştiga existenţa din reclame. Avea un contract cu o firmă de publicitate şi primea salariu lunar. În schimb, era folosit în diverse spoturi publicitare. Uneori era chemat să facă figuraţie la talk-show-urile televizate. A apărut chiar şi într-un spot electoral. Iacob Kohner avea 40 de ani, 1.72 m înălţime şi 136 kg. În schimbd avea ochii albaştri. Atunci cînd erau filmaţi în gros plan, ochii lui erau frumoşi şi trişti. Apoi imaginea începea să se micşoreze şi apărea fruntea şi obrajii mari ai lui Iacob Kohner. Apoi apăreau urechile şi părul cîrlionţat. Apoi apărea Iacob Kohner în întregime, făcînd vreo scamatorie, mîncînd un hamburgher sau zicînd ceva în ce el însuşi nu credea. Pentru aceasta Iacob Kohner primea bani.

Din aceşti bani îşi plătea chiria şi internetul, mînca şi îşi lua puţinele lui haine. Iacob Kohner avea puţine haine. Ar fi putut să se lipsească de ele cu totul, deoarece stătea mai mult în casă, unde nu avea cine să-l vadă. Îi plăcea să stea pe messenger şi pe chat, mai ales cînd cel cu care vorbea apărea şi video. În schimb el nu şi-a luat cameră la computer, pentru că îi era ruşine de felul în care arată. La avatar avea fotografia unui tip bronzat cu muşchi pe burtă. Deşi Iacob Kohner era convins că frumuseţea omului nu o dă trupul, ci sufletul.

TURBO 2222: Salut! Eşti?

IACOB KOHNER: Da!

TURBO 2222: Să-ţi spun un banc…

IACOB KOHNER: Hai.

TURBO 2222: S-a dus odată un evreu la popă să se spovedească (îţi place începutul?)

IACOB KOHNER: Da, zi-i mai departe.

TURBO 2222: Zice „părinte, în timpul războiului eu am adăpostit la mine în beci un soldat…” Popa zice „foarte bine, fiule, ai făcut o faptă bună!” „Da, părinte, numai că pentru fiecare zi cît îl ţineam ascuns îi luam cîte zece dolari”. „Ei, asta de acum nu-i chiar bine”. Îi citeşte popa rugăciunea de dezlegare de păcate, iar la despărţire evreul îl întreabă „părinte, pot să vă cer un sfat?” „Da, fiule”. „Cum credeţi, ar trebui să-i spun soldatului că războiul s-a terminat?”

IACOB KOHNER: Tare!

TURBO 2222: Ţi-a plăcut, a? Cică „să-i spun că s-a terminat războiul”… Eu nu m-am putut opri din rîs o oră atunci cînd l-am auzit.

IACOB KOHNER: Da. Aşa e.

TURBO 2222: Ce, cu tine e aceeaşi chestie? Hai că te las să rîzi!

IACOB KOHNER: Nu. Am zis că-i tare, dar nu pot să rîd acum. Am o problemă. Dacă l-aş fi auzit ieri, aş fi rîs. Îmi place bancul.

TURBO 2222: Înseamnă că am nimerit la ţanc! Te-am mai înveselit puţin! Nu rezolvi nimic dacă eşti trist.

Iacob Kohner nu ştia cine e TURBO 2222. Nu ştia nici măcar dacă e femeie sau bărbat. Acesta dădea pur şi simplu buzna pe messenger, propunînd bancuri fără nici o noimă. Cum poţi să trăieşti doar cu bancuri? – se mira Iacob Kohner. De data asta discuţia i-a lăsat un gust amar. Se gîndea că trebuie să meargă la Primărie, să plătească blestemaţii de 202 euro pentru eutanasiere. Apoi mai erau şi cei 35 de euro pentru cenuşă. În total 237 de euro. Plus 3 euro pentru taxi. Adică 240 de euro. Atît îl costa moartea mamei sale. Ce prostie, gîndea Iacob Kohner. Ce cruzime, ce nebunie să trebuiască să plăteşti pentru uciderea propriei mame. Dar asta era legea. Toţi făceau aşa şi Iacob Kohner nu putea fi altfel. Dar el voia să fie altfel. Iacob Kohner nu era ca ceilalţi.

VIK: Salut Iacob! Eşti supărat pe mine?

IACOB KOHNER: Scuză-mă, sînt cam ocupat. Vorbim mai tîrziu.

VIK: Îmi pare rău că ieri am fost poate prea grobian. Am avut o zi grea.

IACOB KOHNER: Şi eu am o zi grea, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i jignesc pe ceilalţi.

VIK: Scuză-mă, îmi pare sincer rău. N-am vrut să te supăr.

IACOB KOHNER: Simt nevoia să vorbesc cu cineva, dar n-am cu cine.

VIK: Dar eu ce-s? Vorbeşte cu mine!

IACOB KOHNER: Vreau să vorbesc cu un om real, cu un prieten. Pe tine nici nu te cunosc.

VIK: Cum nu mă cunoşti? Am discutat de atîtea ori. Chiar dacă ne mai şi certam…

IACOB KOHNER: Nici nu ştiu cum te cheamă. Sau te cheamă Vik?

VIK: Ei bine, mă numesc Alexandru, dacă asta te ajută cu ceva…

IACOB KOHNER: Nu ştiu dacă mă ajută neapărat, dar parcă am mai multă încredere acum. Aş avea atîtea să spun… Dintotdeauna mi-am dorit să am un prieten cu care să vorbesc despre toate: despre dragoste, despre fericire, despre tristeţe, chiar şi despre moarte…

VIK: Cred că simţim la fel.

IACOB KOHNER: Ai avut vreodată un prieten?

VIK: Nu.

IACOB KOHNER: Nici eu.

VIK: Adică da… Dar nu în sensul ăsta… Nici nu ştiu cum să spun.

IACOB KOHNER: Înseamnă că nu. Eram aproape sigur. Din cauza asta scrii acele comentarii pline de răutate. De ce crezi că fericirea nu există?

VIK: Nu ştiu… Viaţa mi-a demonstrat-o.

IACOB KOHNER: Viaţa n-a demonstrat niciodată nimic. Viaţa e pur şi simplu, iar noi sîntem cei care facem demonstraţiile.

VIK: Iacob, eşti un ciudat.

IACOB KOHNER: Da, ştiu. Şi trebuie să mă duc la Primărie, să plătesc 202 euro şi alţi 35, ştii tu…

VIK: Îmi pare rău. E o mizerie ce se întîmplă cu noi. Dacă ar fi după mine, eu aş schimba această lege.

IACOB KOHNER: E atît de trist.

VIK: Mă mir că încă mai crezi în fericire.

IACOB KOHNER: Vik, adică Alexandru (de acum o să-ţi spun aşa, sper să nu te superi), oare o să ne întîlnim într-o zi?

VIK: În viaţă totul e posibil, nu ai spus tu?

IACOB KOHNER: Aş fi foarte bucuros. Poate o să ne împrietenim. Ce bine ar fi!

VIK: Cu siguranţă. Acum scuză-mă, trebuie să ies. Vorbim altă dată.

IACOB KOHNER: Pa!

VIK: Pa!

„Sînt atît de singur!”, îşi zise Iacob Kohner şi se ridică din faţa computerului. „Mă apropii şi eu de ziua prevăzută de lege, dar viaţa parcă nici nu a început. Aş dori să fac ceva cu viaţa mea, ceva mai mult decît să mă cert la nesfîrşit pe net. Ceva mai mult decît să figurez în nişte reclame idioate. Ceva mai mult decît să mănînc şi să dorm. Dar ce este acel ceva mai mult? Nu ştiu. Dar oare este ceva mai mult? Este! Este! Este!”, îşi încheie Iacob Kohner raţionamentul cu voce tare.

I se făcu foame şi privi la ceas. O, drăcie! Iarăşi s-a trezit tîrziu şi a ratat răsăritul de soare! Şi-a spus că nu va mai sta nopţile pe net pentru a se trezi devreme, odată cu soarele. Voia să prindă soarele din fereastra sa şi să-şi noteze gîndurile care îi vor veni în acele clipe înălţătoare. Avea nevoie de o lumină proaspătă şi nevinovată ca cea a soarelui la răsărit. Nu a mai văzut un răsărit de soare din copilărie. Lumea întreagă părea răsturnată cu susul în jos. Noaptea oamenii veghează în faţa computerilor sau prin locurile de distracţie, iar cele mai frumoase ore ale zilei le dorm. Iacob Kohner se lumină la aceste gînduri şi se duse iar la computer. Deschise Google şi dădu căutare după „răsărit de soare”. I-au apărut mii de imagini cu soarele răsărind de după mare, de după munţi, de după păduri. Ce frumos era!

În acea zi murise Prim-ministrul. În timp ce Iacob Kohner mînca în bucătăria sa friptură de purcel, Prim-ministrul îşi dădea sufletul în văzul tuturor pe o scenă amenajată în piaţa oraşului. Totul s-a întîmplat atît de repede şi atît de neaşteptat, încît nici cei din garda de corp nu au reuşit să sară pentru a-l sprijini să nu cadă. Prim-ministrul se prăbuşi pe scîndurile scenei ţinîndu-se cu mîinile de gît, ca şi cum ar fi vrut să scape de un laţ nevăzut. Sîngele îi ţîşni din toate orificiile, chiar şi din ochi. Cineva din suita sa şi-a scos sacoul şi l-a aruncat pe faţa cumplită a Prim-ministrului. Cînd au ajuns medicii, Prim-ministrul era de acum ţeapăn. Zadarnic s-au chinuit să-i îndrepte picioarele care ieşeau de pe targă ca spiţele unei umbrele stricate. Mulţimea s-a risipit de pe piaţă, murmurînd că nu a mai văzut aşa ceva decît în filme.

Prim-ministrul se afla în plină campanie electorală, candidînd pentru a doua oară consecutiv. Era la fel de vestit ca şi piaţa oraşului, ca şi capitala ţării sale. A revenit în politică după o pauză de 17 ani, timp în care nimeni nu ştie unde a dispărut. El este omul care, cu 21 şi ani în urmă, a promovat Legea eutanasiei, susţinînd „dreptul fiecăruia de a pleca frumos din viaţă”. Moartea sa i-a şocat pe toţi, răscolind revolta înăbuşită a milioane de oameni. Toate canalele de televiziune se luptau zadarnic să dea morţii Prim-ministrului un aer de normalitate, invocînd tradiţionalul stop cardiac.

TURBO 2222: Porcu’ de prim-ministru şi-a dat duhu’! Cică i-a dat sîngele pe bot şi pe urechi, şi pe ochi şi, probabil şi pe… Asta e răsplata pentru un porc ca el!

NASA-PANTANASA: Hei, cine a fost în piaţă şi a văzut cum a murit primu’? E adevărat că s-a împuţit pe loc? Cică puţea ca un cîine mort de o săptămînă!

BARAC OBAMA 13: Eu am fost în primele rînduri. Puţea de-ţi venea să-ţi verşi maţele! Ptiviţi atent reportajele de la ştiri: medicii se ţin de nas cînd îl ridică, pentru că era imposibil să stai lîngă el. Cică îi ieşeau viermi din ochi şi din urechi! SF nu alta!

TURBO 2222: Aşa-i trebuie, porc împuţit de jigodie ce e el! Nu trebuia să facă porcăria aia de lege ( mi-a ucis ambii părinţi!) N-o să-l iert niciodată! A primit ce merita!

Peste două ore de la moartea Prim-ministrului a fost blocat internetul în toată ţara. Iacob Kohner, care între timp îşi mînca friptura şi se gîndea la răsăriturile de soare ratate, nu ştia nimic despre cele întîmplate. Căderea internetului a pus-o pe seama vreunei probleme în reţea. Oricum, era o oră prea tîrzie pentru a suna la operator. Se plimbă prin casă, apoi hotărî să se culce mai devreme. Poate mîine se va trezi odată cu soarele.

http://savatie.wordpress.com/

Perspective asupra valorii timpului

Trăim într-o lume legată sub toate aspectele de timp: 60 de secunde  într-un minut, 60 de minute într-o oră, 24 de ore într-o zi, şapte zile  într-o săptămână, 365 de zile într-un an. Indiferent ce facem, nu  putem scăpa de influenţa timpului.

Pentru a-ţi da seama de valoarea unui an întreabă un elev care a  căzut la examenul de la încheierea anului şcolar.

Pentru a-ţi da seama de valoarea unei luni întreabă o mamă care a  născut un copil prematur.

Pentru a-ţi da seama de valoarea unei săptămâni întreabă un editor al unui ziar săptămânal.

Pentru a-ţi da seama de valoarea unei zile întreabă un muncitor care are 10 copii de hrănit.

Pentru a-ţi da seama de valoarea unei ore întreabă doi iubiţi care aşteaptă să se întâlnească.

Pentru a-ţi da seama de valoarea unui minut întreabă o persoană care tocmai a pierdut trenul, autobuzul sau avionul care urma să o ducă spre o destinaţie importantă.

Pentru a-ţi da seama de valoarea unei secunde întreabă o persoană care a supravieţuit unei coliziuni frontale într-un autovehicul.

Pentru a-ţi da seama de valoarea unei milisecunde întreabă un alergător care a câştigat medalia de argint pentru că a terminat alergarea al doilea la o competiţie olimpică.

Timpul nu poate fi salvat. Nu putem cumpăra timp suplimentar. Fiecare dintre noi are doar 24 de ore la dispoziţie într-o zi. Toţi avem de trăit un număr finit de zile pe acest pământ. Datorită acestor motive, fie că participăm la o întâlnire de afaceri, lucrăm singuri la computer, petrecem timp împreună cu familia şi prietenii acasă, sau suntem angajaţi în diferite activităţi recreative, este bine să nu uităm că trebuie să fim buni administratori (sau manageri) ai timpului pe care îl avem. Odată pierdut, timpul nu mai poate fi recâştigat.

O lume minunată

Un bunic şi-a întrebat cele două nepoate ce vor ele să primească pentru zilele lor de naştere. “Dă-ne o lume” au răspuns ele. Bunicul şi-a dat în curând seama că de fapt ele cereau un glob cu harta Pământului. Aşa că bunicul a fost fericit şi le-a cumpărat un glob mare, care se putea învârti şi a crezut că acesta va fi un adaus atractiv pentru camera fetelor.

Când a despachetat darul, se aştepta ca ele să se bucure mult de frumosul glob pe care l-a ales. Dar şi-a dat seama că bucuria lor nu este atât de mare şi deplină cum se aştepta. “Care e necazul, fetiţelor?” a întrebat el. “Credeam că asta este ceea ce aţi vrut voi”.

“Da, da”, a zis una dintre fete, “dar ştii, noi speram să primim o lume luminată”. Bunicul a înţeles atunci că ele doresc de fapt un glob cu un bec în interior. “Pot aranja asta”, zise el, “Îl duc înapoi şi îl schimb pentru unul iluminat”.

Din păcate magazinul de unde a cumpărat el globul nu avea din cele cu lumină în interior. A primit banii înapoi şi s-a dus să caute o “lume luminată”. Până la sfârşit a găsit ce căuta, a cumpărat globul şi l-a dus nepoatelor sale, care au fost încântate.

Când un prieten l-a întrebat dacă a învăţat ceva din această experienţă, el a spus un lucru înţelept: “Da, am învăţat un lucru. Am învăţat că o lume luminată costă mai mult!”.

Lumina este o metaforă puternică. O lume luminată poate fi cea în care educaţia este preţuită. Dar poate să însemne şi că ceea ce era ascuns în întuneric, poate fi acum văzut. Atitudinile şi comportamentele distructive nu vor rezista niciodată în faţa luminii.

Devenim oameni mai buni şi lumea devine mai bună, cu atât mai mult cu cât ne mişcăm spre lumină. Dar o lume iluminată costă mai mult. Slavă Domnului că sunt oameni care vor să ne ajute să plătim preţul. Dar tu?

jurnalul fericirii (fragment)

Evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi. (N.Steinhardt)