Arta slujirii fără resentimente

Când vine vorba de slujire parcă avem ceva din iepure în noi, ceea ce i-ar putea stârni Gabrielei Szabo un surâs asfixiant. Munca pentru Dumnezeu ne provoacă frisoane pe spinare şi riduri posace pe chip, fatalmente legate de-o comportare exemplară a creştinului cu rău de înălţime. Ciudăţenia face ca aceste lucruri să devină posibile tocmai când nădejdea caută să ni se înţepenească precum un EKG, molcom şi liniar, care şi-a parcat fiinţa într-un şanţ. Pe celălalt ţărm, lenea e în deplină sănătate, iar mândria euforică croieşte opinci modestiei, gata de-o despărţire de neînduplecat.

O dorinţă veche adăpostită în inima unui tânăr s-a trudit să se pronunţe, iar când a reuşit, am crezut că paralizez de râs. Tare se mai frământa cu firea. Dorea să cânte şi el cu formaţia “3.2.1”, mângâindu-se cu nădejdea promisiunilor viitoare. L-am încurajat. I-am spus că odată cu acceptarea lui în rândurile formaţiei, grupul va purta un alt nume: “3.2.1.0” . Doar nu e nevoie să fii cioban sau căpitan de vas pentru atâta lucru. Nu? Ştiam că imaginaţia lui avea şanse de a se realiza în fapt şi asta m-a făcut să sfârşesc întins pe covor. De-aş fi reuşit să-i împrumut visele mele măcar până mâine… Oricum a încercat Creangă să mi le împrumute pe ale lui, dar l-a costat scump la vama dintre generaţii şi nu s-a mai putut realiza transferul. Nu l-am prea avut la suflet, însă cugetarea care îi aparţine, grupează întrânsa o admirabilă decoraţie pentru slujitorii de rând: « Dacă-i popă să citească, dacă-i cal să tragă şi dacă-i copil să se joace ».

A putea citi pe vremea aceea era o realizare, un deliciu pe care popii şi-l puteau permite cu multă discreţie. Legaţi la ochi, vitregiţi de soartă şi tandri cu ei înşişi, păstorii noştri, atunci când pun mâna pe-o carte parcă se ating de-o reţea de curent trifazic. Cartea este o oglindă: dacă se priveşte în ea un naşparliu, n-are cum să vadă un apostol. Trăiască Biblia cu ilustraţii!

Caii de azi trag vârtos pe sub capota maşinilor, iar copiii secolului XXI, în rânduri scurte se joacă prosteşte cu mântuirea lor. Dacă lucrurile s-ar opri aici, încă n-ar fi rău.

Dar asta nu e inima expunerii, ci doar pretextul.

Slujirea, în mare parte, se compune din oameni inimoşi, tineri, puternici şi extraordinar de motivaţi în ceea ce fac. Cealaltă laturăreclamă o reţea perfidă de cârtitori, ce întăresc încrederea în zvonurile care circulă: « Vezi de treabă! », “Tu să dai sfaturi la 15 ani?!”, “S-a mai încercat şi tot degeaba”. Reţeta lor prescrisă este condamnată să producă un deznodământ neschimbat. Fascinaţia pe care o arată se naşte din cântecul lor haiducesc, dornic să confirme legile naturii în dezlănţuire. Iar când microfoanele se găsesc pe mâna lor, învie o lume de texte căzută în disperare. Cântările lor caută să fixeze acele răcnete suave care le convin, moment în care, se prăbuşesc avioanele, navele se scufundă, câinii rup lanţul, izvoarele seacă, iar melcii o iau la fugă. Cu ataşamentul faţă de aceste preocupări de vedetă s-ar putea deprinde oricine, nu şi cei ce luptă pentru crucea lui Cristos. Ei, copiii lui Dumnezeu sunt aceia care stau în dosul lucrării şi o fac posibilă.

Şcoala pe unii i-a dat învăţători, botanişti, culegători de căpşuni, pompagii, savanţi sau spălători de parbrize. Fie că ai o moară, un strung, o sifonărie sau o maşină de cusut e meritul Celui ce ţi le-a dat. Dar sunt de folos mai mult pentru alţii. Mâna dumnezeiască te pune pe calea dorită. Aşadar este suficient ca cineva să fie om făcând doar lucruri care să conteze cu adevărat. Şansa de a fi un director de azil sau de casă de copii stă în puterea credinţei din inimă; face parte din acea delicioasă fraudă a naturii care împrăştie o suflare de primăvară, purifică aerul şi reaprinde viaţa. Să împărtăşeşti un vis, să culegi o floare, să ştergi o lacrimă, să spui o vorbă este ceva sacru,ceva cu totul deosebit. Pentru că nu există cunună mai preţioasă care să justifice o asemenea slujbă. Nici măcar promisiunea lui Laban, care, de ani de zile te tot amăgeşte că-ţi va da jumătate din împărăţie şi pe fată de soţie.

Există negreşit momente când simţi că te lichefiezi ca o ceară… şi e foarte adevărat. O muncă titanică ce-ţi rupe spatele şi consumă timp, curmându-ţi brusc veselia, poate să-ţi aducă primele semne de epuizare a fondurilor, a speranţelor, a viselor. Numai căatunci când cineva suferă trebuie să ne doară pe toţi.

E grea slujirea. Într-o piesă de teatru s-a rupt scena cu actorii. După ce s-au ridicat cu mare greutate de la pământ, cu capetele sparte şi mâinile rupte, cei ce urmăreau au aplaudat frenetic. A ieşit un spectacol nemaipomenit. Oamenii au crezut de fapt că aşa a fost regia.

Pe urmele lăsate de bici ale Mântuitorului se pierd, într-un fel de visare fără voie, cuvinte care trag după ele o istorie de suişuri şi coborâşuri.

Ele vor spune desluşit că eşti preţios. Iar dacă haina ţi-e croită din vise, nu contează că prin buzunare îţi bate vântul.

Eugen Dumitrescu

Advertisements

2 thoughts on “Arta slujirii fără resentimente

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s