Viitor de aur ţara noastră n-are!

Am în faţă un raport al Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale şi demografice ce a apărut în media în ultimele două zile.

O să fac un rezumat pentru voi, ca să vă umpleţi de groază. Nu ştiu de ce preşedintele Băsescu l-a scos la soare exact acum înaintea campaniei prezidenţiale. Raportul conţine şi recomandări bune, iar unele sunt de-a dreptul de comă. Una dintre ele este ca, năpădiţi fiind de 30000 de prostituate ce practică aşa zisul sex comercial, să se legalizeze prostituţia şi să se dea prezervative gratis, nu numai medicamente compensate. A doua propunere buimacă e cu privire la cei 28000 de toxicomani ai ţării (dintre care 24000 sunt din Bucureşti – nu-i uşor să trăieşti în Bucureşti!), să li se dea voie ca într-un cadru legal să-şi facă injecţia şi să nu mai fugă poliţia după ei, existând riscul să-şi împrumute siringa unul altuia, ca guma de mestecat (Gumela) prin 1975.

În 2007 am avut 562 de mame sub 15 ani şi doar câteva au fost locatarele palatelor cu turnuleţe budiste şi manele aferente.

Tot în 2007 am avut 36000 de divorţuri de unde au rezultat 23000 de copii rămaşi cu ochii plânşi în soare.

Din 1990 până azi numărul pensionarilor s-a dublat, ajungând la 7 milioane şi tot în perioada aceasta numărul salariaţilor a scăzut cu jumătate, adică de la 8 milioane la 4 milioane. Suntem o ţară de pensionari şi de handicapaţi, iar peste 20 de ani, 40% din oameni vor fi peste 65 de ani.

La noi în comună, din 6 sate s-au adunat la şcoală 4 copii în clasa I, deci nici 1 copil pe sat.

Recomandarea raportului este să se mărească vârsta de pensionare la 70 de ani numai că speranţa de viaţă a românilor este cu 9 ani mai mică decât media pe U.E., deci de 71 de ani. După calculul meu, ieşi în pensie la 70 de ani şi mori la 71, dar pensia nu o vezi întrucât cam un an te poartă pe drumuri până îţi bate la poartă poştaşul. Dricarii vor ajunge primii…

Ca să închei într-o notă optimistă, avem 2,5 milioane de emigranţi ce au dus la reducerea natalităţii, creşterea numărului de divorţuri şi creşterea numărului de case construite. Tot din cauza aceasta în 2007, 30000 de copii au abandonat şcoala în ţară şi au plecat în străinătate.

Avem ţara pe care o merităm, pe care am construit-o, pentru care ne-am rugat. Atât a ieşit. Dintre toţi emigranţii plecaţi, singurul de care-mi pare rău e Dumnezeu. Îmi pare rău că s-a dus din ţara asta prin Brazilia împreună cu Duhul Sfânt.

Trebuie să-L readucem înapoi…

Până atunci m-am gândit la o sursă suplimentară pentru bugetul ţării. Să se renunţe la salarizarea preoţilor şi pastorilor de către stat. Să-i plătească bisericile şi dacă n-au, să se închidă biserica aceea că numai biserică nu este. Să nu se mai dea bani pentru construcţii şi renovări de biserici. Dacă nu se pot construi cu sudoarea noastră, să nu ni le facă statul. E imoral să slujeşti ca preot sau pastor într-o biserică construită de stat, cu salariu de la stat.

Concluzia raportului spune că dacă eşti născut în 1967  să nu te mai gândeşti la pensie. Pocăieşte-te şi încrede-te în Domnul pentru ziua de azi şi pentru viitor. Dacă va mai fi mâine…

Vladimir Pustan

Frăţia Pietrei Craiului

Cu câteva zile inainte de plecarea în Crai, entuziasmul din mine creştea exponenţial, aşa că studiam fiecare hartă găsită în bibliotecă, căutam poze şi resurse, doar doar aş putea să apropii de mintea mea necunoscutul care urma să fie parcurs.

Mâine este ziua cea mare aşa că pregatirile pentru scurta drumeţie de 2-3 zile le facem seara. În timp ce îmi pregătesc rucsacul, un gând îmi străbate mintea. Încerc să nu îi dau atentie, insă mă copleşeşte cu insistenţa lui. Imi şoptea in minte…”Doamne, fă-mă să inteleg prin drumeţia asta că fraţia dintre mine şi Radu e importantă şi că avem nevoie unul de celalalt”. O scurtă rugăciune urmata de un “amin!”, insă nu intelegeam de unde imi vine. Urma sa aflu curand…

E ora 2:30 şi ceasul mă trezeste. Mancam ceva, o sarutare scumpa din partea mamei (tata dormea dus la ora aceea) si pornim spre gara. Personalul de Brasov, vechi si imputit  la acea vreme se pune in miscare hurund din rotile lui scartaite. Incercam sa mai recuperam din somnul pierdut, insa este imposibil; frigul din tren nu te lasa bucuros sa inchizi ochii.

Se face dimineata! Un rasfat de soare cu raze dulci, al lunii August dar totusi o dimineata rece ne anunta o zi plina de optimism. Ajunsi in Brasov, ne indreptam spre Zarnesti, si undeva pe la ora 9:30 iesim spre prapastii. Pereti in stanga , pereti in dreapta, peisaje de basm pe care ochiul le inghite si nu se mai satura; vrea mai mult…vrea sa faca necunoscutul cunoscut. Micul popas la cabana Curmatura ne da un avant nou. La amiaza parasim cabana primitoare de oaspeti, stiind tinta unde trebuie sa ajungem, insa nu si detaliile traseului, pe care fratele meu nu le mai tine minte. Pas cu pas, printre brazi, iesim in Saua Crapaturii. Aici, la granita, unde Piatra Mica si Piatra Mare isi dau mana, poposim un pic pentru a ne domoli ochii insetati. Drumul nostru merge inspre Sud, si estimam ca in 6 ore vom atinge tinta. Optimismul imi razbate din nou mintea, insa fiinta imi este cuprinsa incet, incet de oboseala. Trecem o curba de nivel si incepem sa escaladam pe cabluri niste hornuri apetisante.

In timp ce Fagarasii te lasa sa iti pototlesti setea in lacurile si paraiele vesnic pline, Craiul te amageste cu cate o lacrima din pietrele sale, pe ici pe colo, facand astfel din apa de zi cu zi o adevarata valoare. Urmand poteca, care capata din ce in ce mai mult aspecte de custura, trecem, surprinzator dar adevarat printr-o poiana plina cu flori. Intre toate aceste frumuseti ce impodobesc coroana Craiului, se remarca Garofita pietrei Craiului. O floare rara, micuta si de culoare rozalie, imbina finetea de pe petalele ei cu mediul salbatic care ii da viata.

Dar in sfarsit! goul alpin mult asteptat. Suntem chiar pe  coroana Craiului, partea stanga a crestei este abrupta insa partea dreapta arata de-a dreptul abisal.

Cu un an in urma, am avut ocazia sa vad Craiul, de la zeci de kilometri de pe Moldoveanu, pe un un fundal de apus  mistic si superb. Am ajuns si atunci pe langa Crai, insa datorita oboselii am plecat frustrati acasa. Acum insa ne aflam pe acel zid alb si lung, respiram aerul care ni-l dadea cu asa mult drag. Curand, Varful Ascutit si Timbalele ne dogoresc ochii cu maretiile lor; muchii abrupte de sute de metri, jgheaburi si pereti cum nu mai vazusem pana atunci. In continuare poteca strabate trecatori expuse prin dintii de ferastrau ai acestor munti, ciopliti cu atata maestrie de Creatorul Desavarsit. Si pentru ca amurgul ne imbratisa cu racoarea serii si cu razele rosii ale soarelui, ne apropiam de tinta propusa si anume Piscul Baciului, cel mai inalt varf.

Ajunsi sus, admiram Fagarasul, Bucegii, Iezer-Papusa si tot ce se poate observa si inghitii cu ochii nostril insetati. Coboram si chiar pe sa, intalnim un refugiu care, prin deschiderea usii lui ne cheama sa ramanem in micul adapost. L-am refuzat…”E doar 9 seara…am mai facut noi din astea” ii spun frateluui meu. Ce, Strunga Dracului  nu am trecut-o pe noapte?” Si Luandu-ne ramas bun, hotaram rapid sa coboram prin locul denumit “La lanturi”, spre Spirla, in partea de Vest a masivului, nestiind ce intalnim mai jos…

Cum spuneam, in debutul acestei scurte drumetii , mintea mea a fost strabatuta de un gand care ma framanta in contiunare. ”Avem nevoie unul de celalalt”..”avem nevoie unul de celalalt”…imi rasuna in mine mereu, o data cu bubuitul inimii. Incet, coboram prin hornuri un jgheab imens. Oboseala insa se resimte de data aceasta si mai intens iar soarele demult apus, lasa umbra noptii sa intunece mintea mea, soptindu-mi rece, ca nu vom ajunge in timp util la refugiu. O data cu oboseala se instaureaza nerabdarea si frustrarea, iar noaptea grea si adanca, cazuta peste noi, ne da de gandit. Dar unde sa incerci sa te odihnesti, cand in jurul tau sunt doar pereti ce indica directia ”in jos”, si nicaeri nu gasesti 2 metri patrati de loc drept. Ajunsi la captaul jgheabului, cu mintea macinata de zidurile din jur, incercam sa gasim un loc de adapost si dam de o grota mica. Inghesuiti unul langa celalalt, ne dam seama de riscul imens de a dormi acolo; imposibil lucru…O singura miscare in jos si… nu stii unde te mai opresti pentru ca jgheabul se transforma in prapastie. Asadar, imi iau inima in dinti si  fac inca cativa pasi pe poteca marcata spre iesirea din jgheab, gandindu-ma ca voi intalni jnepeni, iarba, si ca in scurt timp ajungem la refugiu. Simpla mea dorinta a fost zdrobita de aparitia unui alt jgheab la fel de lung si in acelasi timp in inima mea se instaureaza un sentiment ciudat….care nu l-am mai avut asa de intens pana atunci. Frica! Pereti in stanga, pereti in dreapta, nici urma de iesire din jgheab, doar in jos. Peretii cu aspectele lor abisale, care probabil erau amplificate de oboseala nebuna si care ma descurajau, spunandu-mi ca ne vor lua ore sa trecem prin neantul negru al Craiului. Ii dau de stire fratelui meu cele vazute si, incredintandu-ne in mana Celui de Sus ca vom invinge si urmatorul pasaj, o luam din loc coborand. Peretii apasau pe mintea mea iar bezna plumburie imi facea inima ca un purice. Era totusi senin, sute si mii de stele ne incurajau, iar de undeva departe  in zare, auzeam cheamarea Fagarasului.

Fagarasul…un dor se apinde in mine in acel moment fata de acei munti. Niciodata acei munti nu ne-au alungat si nu am simtit repulsie din partea lor; insa Craiul parca nu ne mai accepta. Zecile de ganduri care imi invadau mintea, frica de a nu adormi pe stanci, toate se sparg brusc la aparitia unei lanterne care batea spre noi, de undeva de la 2 km in linie dreapta. Apoi un flash rosu dand semnale de S.O.S ne-a facut sa intelegem ca am fost localizati de salvamontisti. Le-am raspuns la semnal, si in acelasi timp o s-a aprins speranta din nou in mine, la vederea focului facut de ei. Dupa o conversatie  prin urlete, care ne-a obosit si mai tare, ne continuam coborarea cu gandul ca avem pe cineva jos care ne asteapta. Nu ii consteam, doar vocea lor am auzit-o si totusi am avut un sentiment de recunostinta si de simpatie pentru ei. La capatul jgheabului dam de arbusti si iarba si simt ca traiesc din nou. Ajungem si la grohotisul care, in culoarea lui alba lucea asemenea zapezii, si o data cu capatul grohotisului dam de padure. Mult asteptata padure! inca putine minute si imi imaginez deja refugiul si sacul de dormit cald, in care imi voi odihni trupul care il simteam ca un rebut.

Ajungem in poiana cu refugiul, focul care ni l-au facut baietii fumega inca si incercam sa deschidem usa; unul dintre salvamontisti ne abordeaza intrebandu-ne de unde venim. Fratele meu, incercand sa-i explice  cu amanunte iar eu taind-ul, ii explic sec: ”De-acasa, din Sibiu”. Ne uitam la ceas, era ora 2 si jumate si facem o scurta socoteala: aveam 24 de ore fara somn, dintre care 18 am mers. Mancam ceva, si intru imediat in lumea mult asteptata a viselor.

Dimineata ies din refugiu, si in fata mea sclipeste un zid alb, enorm de mare. Imi dau seama ca jumatate din el l-am parcurs  in cateva ore si ca tot in acelasi timp l-am si coborat. Parasim refugiul si in cateva minte ajungem la drumul forestier, spre Plaiul Foii iar de acolo, cu o masina de ocazie ne indreptam spre Zarnesti , admirand in urma noastra Craiul. Ajunsi in Zarnesti luam trenul spre Brasov, iar de acolo personalul de Sibiu.

“Avem nevoie unul de celalt”…”avem nevoie unul de celalt”…Gandul acesta si-a gasit raspuns in inima Craiului, intr-o noapte adanca si neagra, plina de frica si de nesiguranta. Fara fratia dintre noi nu am fii reusit nici unul sa treaca pe acolo si sa scape! Atunci am inteles cu adevarat importanta unui frate mai mare pe care sa il incurajezi si care sa te incurajeze la randul lui in cele mai grele momemente.

Frăţia Pietrei Craiului a câştigat în ciuda neatentiei de care am dat dovada, aventurându-ne probabil, pe cel mai greu traseu care l-am facut pana atunci. Craiul este de fapt impletirea sălbăticiei, a masivităii si a aridităţii cu frumusetea, delicatul si impresionantul abis, rezultand din mâna Măreţului Creator o lucrare de artă unică şi  imaculată.

de Alex Dancu

GD7ysQ600603-02

1x1_trans

1x1_trans

Mândria spirituală (fragment din cartea lui Edwards, în curs de pregătire)

Mândria spirituală este uşa principală prin care intră diavolul în inimile celor care doresc propăşirea credinţei. Ea este orificiul de intrare al fumului din puţul fără fund, care întunecă mintea şi înşeală judecata. Acesta este principalul mijloc prin care diavolul pune stăpânire pe persoanele religioase, şi principala sursă a tuturor înşelărilor pe care le introduce, ca să împiedice şi să zădărnicească lucrarea lui Dumnezeu. Această cauză este izvorul, sau cel puţin suportul principal, al oricărei erori. Până nu se vindecă această boală, degeaba se dau leacuri pentru a vindeca celelalte boli. Din cauza ei, mintea apără celelalte erori, şi se păzeşte de lumină, prin care poate fi corectată şi vindecată.

Omul mândru spiritual este plin deja de lumină; el nu mai are nevoie de instruire, şi dispreţuieşte pe cel care i-o oferă. Dar dacă această boală se vindecă, celelalte sunt mai uşor de îndepărtat. Persoana umilă este ca un copilaş, care primeşte cu uşurinţă să fie învăţat; ea este atentă cu ea însăşi, şi conştientă de înclinaţia de a se rătăci; de aceea, dacă i se spune ceva greşit, ea este gata să cerceteze lucrul în mod imparţial. Nimic nu îndepărtează pe o persoană mai mult de diavol decât umilinţa, care pregăteşte mintea pentru lumina divină, alungând întunericul şi limpezind ochii, ca să poată privi mai bine lucrurile bune: „El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” (Psalmul 25:9). De aceea, nu trebuie să ne luptăm cu cei mici, nici cu cei mari, ci cu regele lui Israel; prima noastră grijă ar trebui să fie îndreptarea inimii şi scoaterea bârnei din ochi, ca să putem vedea limpede.

Ştiu că multe lucruri sunt foarte jignitoare pentru mândria celor care sunt zeloşi pentru cauza Domnului. Atunci când un creştin o ia înaintea altora în lucrurile religioase, dacă are mângâiere spirituală sau bucurie mai mare decât de obicei, sau dacă pare prea zelos în credinţă, dacă se străduieşte mai mult decât alţii pentru cauza credinţei, sau dacă are anumite succese, e sigur că va trezi imediat invidia celor din jur; şi ei îşi vor închipui (cu sau fără motiv) că este foarte mândru de bunătatea lui, şi că se consideră mai bun decât toţi ceilalţi, şi toate vorbele şi purtările lui sunt privite în lumina acestei prejudecăţi. Cei care sunt reci şi morţi şi nu au experimentat niciodată puterea evlaviei în inimile lor, sunt gata să creadă astfel despre cei mai buni creştini; şi din cauza aceasta evlavia vitală şi puternică este privită cu duşmănie tainică.

Creştinii zeloşi ar trebui să ia seama să nu fie prinşi în capcană de acuzaţiile celor reci, pentru ca diavolul să nu profite de acest lucru şi să le orbească ochii faţă de lucrurile cu adevărat rele din inima lor, şi să-i facă să se gândească că, dacă sunt acuzaţi degeaba de mândrie spirituală în multe privinţe, sunt acuzaţi degeaba în toate privinţele. Vai, cât de multă mândrie avem în inimile noastre cei mai buni dintre noi! Este cea mai rea parte a unui trup de păcat şi moarte. Este primul păcat care a intrat în univers, şi ultimul care va fi smuls din el. Este cel mai înverşunat duşman al lui Dumnezeu. Stricăciunea firească se poate manifesta pe două căi: mândrie şi iubire de lume, partea diavolului şi partea firească, sau sinele şi lumea. Aceştia sunt cei doi stâlpi din templul lui Dagon, pe care se sprijină toată clădirea. Dar primul este oricum cea mai rea parte a stricăciunii fireşti; este primul născut al diavolului, şi imaginea sa în inima multor oameni; este ultimul lucru pe care îl biruieşte păcătosul, prin convingere, înainte de a se converti; mândria stă la baza celui mai mare conflict din inima sfinţilor, şi este ultimul lucru de care scapă şi pe care îl învinge; mândria luptă direct împotriva lui Dumnezeu, şi se împotriveşte din răsputeri spiritului Mielului; diavolul este tatăl ei, prin caracterul său înşelător şi tăinuit. Ea se ascunde în adânc, şi este mereu activă şi gata de a se amesteca în toate.

Şi dintre toate felurile de mândrie, mândria spirituală este cea mai nesuferită. Ea este ca diavolul; este ca păcatul comis într-un cer de lumină şi slavă, în care a fost înălţat la cel mai înalt grad de cunoştinţă, onoare, frumuseţe şi fericire. Mândria este mult mai greu de observat decât celelalte păcate, fiindcă se caracterizează prin faptul că inspiră omului gânduri prea înalte despre sine însuşi. Nu este de mirare deci că cel care are astfel de gânduri nu ştie; fiindcă el crede că părerea pe care o are despre el însuşi este întemeiată, şi de aceea nu este prea înaltă; dacă ar crede că părerea aceasta este neîntemeiată, nu ar mai gândi astfel.

Dintre toate tipurile de mândrie, mândria spirituală este cea mai ascunsă, şi foarte greu de zărit; din cauza aceasta, mândria spirituală provoacă o părere prea bună despre două lucruri: lumina şi umilinţa persoanei în cauză; amândouă te împiedică să-ţi dai seama de lucrarea mândriei. Dacă eşti mândru de lumina pe care ai primit-o, nu te mai păzeşti. Cel care crede că este înconjurat de lumină nu se teme că vreun vrăjmaş s-ar putea strecura nevăzut în apropierea lui; iar cei care sunt mândri de umilinţa lor nu se mai păzesc deloc, fiindcă nici nu îşi imaginează că ar putea fi atinşi de mândrie.

Sunt multe păcate în inima omului care au o natură tainică, şi sunt foarte greu de observat. Psalmistul spune: „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc” (Psalmul 19:12). Dar mândria spirituală este cel mai tainic dintre toate păcatele. Inima este atât de înşelătoare şi nepătrunsă în această privinţă, încât nu există nici un păcat care să fie mai puţin bănuit, şi de care să te convingi mai greu. Ea produce încredere în sine, şi izgoneşte neîncrederea în forţele proprii şi prudenţa.

Nu este nici un păcat care să se asemene atât de mult cu diavolul în subtilitate şi ascunzişuri, nici un păcat care să apară în atâtea forme nebănuite, şi să se arate chiar ca un înger de lumină. Poate să ia naştere din orice; perverteşte şi strică totul, chiar şi adevăratul har şi adevărata umilinţă, dacă are ocazia să-şi exercite puterea. Este un păcat care are multe vieţi; dacă îl omori, va învia; dacă îl nimiceşti şi scapi de el sub o înfăţişare, învie în alta; când crezi că s-a dus cu totul, e încă acolo. Sunt multe tipuri de mândrie spirituală, care apar în forme şi imagini diferite, una după alta, şi învăluie inima precum foile de ceapă; dacă îndepărtezi una, rămâne alta dedesubt. De aceea, trebuie să avem cea mai mare grijă de inimile noastre în privinţa aceasta, şi să strigăm după ajutor la marele Vindecător. Cel care se încrede în inima lui este un nebun.

Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie deosebit de atent cu acest pericol în momentul de faţă, fiindcă ispitele sunt deosebit de mari: privilegiile măreţe şi deosebite pe care le primesc unii sfinţi de la Dumnezeu, şi onorurile la care ajung unii dintre pastori, sunt mari încercări pentru persoanele în cauză. Este adevărat că o măsură mai mare din prezenţa spirituală a lui Dumnezeu tinde să îndepărteze mândria şi orice stricăciune; dar totuşi, deşi experimentarea unor asemenea favoruri îndepărtează mândria pe de o parte, poate să aducă ispite şi provocări pe altă parte; şi suntem în mare pericol, dacă nu veghem şi nu ne rugăm neîncetat.

Îngerii care au căzut au avut destule îndemnuri de a se umili şi de a se feri de mândrie, prin marile onoruri şi privilegii pe care le-au primit, uitându-se la faţa lui Dumnezeu şi văzând slava Lui infinită; cu toate acestea, în lipsa vegherii, onorurile şi privilegiile pe care le-au primit s-au dovedit a fi un îndemn la mândrie, deşi în inima lor nu exista nimic care să-i împingă spre aşa ceva. De aceea, nici un sfânt, oricât ar fi de eminent şi de aproape de Dumnezeu, nu trebuie să se creadă ferit de acest pericol. Cel care se crede cel mai ferit de pericol este cel mai aproape de el. Apostolul Pavel, care a fost un sfânt eminent, cum nu mai sunt acum, nu a scăpat de pericol nici după ce a ajuns să-L vadă pe Dumnezeu în cel de-al treilea cer, după cum reiese din cuvintele lui (2 Corinteni 12). Şi totuşi, a văzut în ceruri slava nespusă a Fiinţei divine, care ar fi trebuit să-l facă extrem de mic şi rău în ochii săi.

Oracolul şi ciorapii flauşaţi

În anii de liceu, tuturor ne-au plăcut oracolele. Acolo ni se dădea posibilitatea să ne exprimăm personalitatea dar nu oricum, ci între anumite limite clare, universal valabile în lumea elevilor. Îţi place îngheţata de vanilie sau cea de ciocolată? Eşti ahtiat după poeziile cu vers alb sau după cele cu rimă? Te speli cu Lux sau cu Rexona?

Mass-media ne învârte astăzi în jurul aceloraşi tipuri de limitări manipulative. Vieţile VIP-urilor (Viaţă în Paradis) sunt oracolizate, servite apoi cu puţină sare de seară, când MPV-iştii (Muncă Pe Viaţă) ajung acasă obosiţi, hăituiţi de grijile de peste zi şi vor să se mai deconecteze… Şi ţac! TV-ul… Şi pac! Figurile familiare ale actorilor, politicienilor (de fapt o singură categorie – actoricieni), prezentatorilor/oarelor şi toată fauna din jurul lor.

Te compari cu ei, cu miliardarii care strâmbă din nas când milionari ordinari le copiază show-ul? Te compari cu senatorii şi secretarii de stat care-şi trag televiziuni de familie doar ca să nu se mai obosească să-şi pună înregistrările pe YouTube? Te compari cu Bradpiţii Jolineşti care se luptă cu mâna stângă pe volan, cu mâna dreaptă pe pistol şi cu restul mâinilor cărând pumni brutelor din spate care ţin logodnica cu cuţitul la gât?

Te compari cu prezentatoarele care zâmbesc discret, vorbesc detaşat, se îmbracă elegant şi nici urmă de stres nu le încreţeşte fardul? Par îngeri rătăciţi printre noi ăştia de rând, care ne bâlbâim până şi când spunem bună ziua fără tele-prompter.

Păi bineînţeles că poţi să te compari. Pentru că uite, şi ei/ele sunt oameni ca noi, conform noilor oracole = interviuri, talk-show-uri, confesiuni. On-line-virtual sau pe-hârtie-real, ”dezvăluiri” despre vieţile şi carierele acestor zei olimpieni inaccesibili altfel decât prin mijlocirea oracolului jurnalistic.

Unele oracole sunt puse sub formă de întrebare – răspuns cu alternativă. Ce-aţi simţit în acele momente: frică sau…? Evident că “sau”. Dar de cele mai multe ori oracolul se derulează ca naraţiuni la persoana a treia. Sintagmele ce introduc vorbirea indirectă sunt clişee expuse în regim automat: este fericit/ă să… , s-a hotărât să…, colaborează bine cu…, este/nu este mulţumit/ă de…, adoră…, îi place…, detestă…, îi pare rău că…, doreşte ca pe viitor să… Aceste predicate marchează toate suişurile şi coborâşurile existenţei de la ”trăiri” la ”acţiuni”, pe domeniile de bază: personalul şi profesionalul.

Adoră caşcavalul dulce cu măsline portugheze, iar profesional a atins un record de x ani de când aşa şi pe dincolo în carieră.

Plăcerea nebuniei de a evada în natură la sfârşit de săptămână, contrabalansată cu pasiunea pentru bomboanele Fouchard… (Păi dacă era obligat/ă de oracol să ”evadeze în natură” la săpatul porumbului sau aleargă între covrigi şi biscuiţi, era chiar o nebunie.)

Oracolele creştine sunt şi ele la mare căutare. Sunt utilizate pentru că oferă aceeaşi limitare care, paradoxal, le dă jurnaliştilor libertatea să clişeze fără ruşine. Cei care predică, scriu, prezintă sau reprezintă biserica într-un fel sau altul, o fac de multe ori sub ameninţarea constrângerii oracolistice. În dreptul lor se bifează aproape mecanic A sau B. Nu poate fi altfel decât plus sau minus, conservator sau liberal, carnivor sau vegetarian, vândut politicii din administraţia bisericească sau victimă a aceleaşi politici, abuzator sau abuzat, aşteptând cernerea sau cernând aşteptarea, infralapsarianist sau supralapsarianist, cu harul sau cu legea…

Deschizi oracolul şi pui omul să bifeze în dreptul lui. Te uiţi mai apoi şi ştii sigur: oaie sau capră. Eschatologic, ca în Evanghelie.

Tragedia iubirilor tradate (21 septembrie 2007, Nagykata)

“Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale..” ( Sf. Pavel)

In ce lume traiesc eu?

Tînărul îşi roteşte capul în mijlocul lucrurilor, împins afară din copilărie ca un soldat fricos la prima lui săritură cu paraşuta, pe care îl împinge din spate sergentul. Tînărul se loveşte cu neîndemînare de lucruri, lucrurile îl lovesc în mişcarea lor haotică. Tînărul îşi ascunde durerea, privindu-i cu un zîmbet stînjenitor pe străinii din jur.

Această păşire printre lucruri coincide cu înstrăinarea de părinţi, atunci cînd tînărul pleacă într-un alt oraş la studii. E vremea pe care o aşteaptă fiecare, vremea aventurii şi a lucrurilor noi, vremea maturizării. Este vremea împărţirii vieţii noastre în două, este, dacă vreţi, o nouă viaţă, o naştere pe care ne-o asistăm cu sufletul la gură. Este vremea noilor prietenii, iar pentru mulţi, a primelor prietenii adevărate. Este vremea despre care ni s-au povestit atîtea lucruri curioase de către cunoscuţii noştri mai mari.

Prima zi de şcoală, noii profesori, noii colegi, privirile flămînde care o caută pe colega sau colegul visurilor de acasă, de care de mult aştepţi să te îndrăgosteşti. “Balul Bobocilor” – discuţii, pregătiri, prognoze. Aşteptare.

O! Tînăra singură într-o cameră de cămin, aplecată de-asupra chiuvetei pline cu vase nespălate, îşi smulge, pătrunsă de invidie, sprîncenele. Deasupra patului are un poster cu Brad Pitt, o foaie pe care scrie: “Dacă poţi cu adevărat, vreau!” Pe raftul de fier, printre cursurile xeroxate, reviste cu bărbaţi şi femei despre a căror viaţă nu ştie nimic. Lumina pătrunde printre hainele puse la uscat şi borcanele cu zacusca de acasă, căzînd pe paturile în care s-a săvîrşit păcatul. Ce nou e acest fel de singurătate!

Tînăra aceasta încă trăieşte în lumea filmelor americane, în lumea posterelor şi a reclamelor TV. Ea are haine corespunzătoare, freză şi pantofi. Ştie chiar şi expresii americăneşti pe care le foloseşte în vorbire. Nu are doar prieten, de fapt, are unul care se ţine de capul ei, dar nu e de ea.

Şi el e un băiat bun, ştie să stea în lotus şi ridică piciorul pînă de-asupra capului. E puţin dur, deşi încă nu s-a bătut niciodată. Are brichetă “Zippo”.

Cam acesta este bagajul cu care păşeşte tînărul contemporan în viaţa sentimentală. Aceşti tineri se vor mai urmări o vreme pe terasă, la o cafea cu ţigări scumpe, cumpărate la bucată, sau poate se vor îmbrăţişa fără nici o ruşine la prima discotecă sau la primul “chef”.

Drama tinerilor moderni e mai mare decît cea a predecesorilor. Cred că nu a existat nici un timp în istorie în care dragostea dintre două persoane să fie atît de golită de poezie. Nu vreau să vorbesc de virtuţile creştine ale castităţii sau măcar abstinenţei, ci chiar şi de acea poezie a grecilor sau romanilor păgîni, care pînă nu de mult a inspirat sentimente de admiraţie faţă de femeie, au pus-o pe un piedestal, fie şi vremelnic, dar oricum mai vrednic decît situaţia jalnică în care se află femeia vremurilor noastre.

Astăzi au devenit o ruşine declaraţiile de dragoste, ele sînt considerate un preludiu de prisos şi banal, pe care le mai auzim doar în comediile proaste cu rîsete în fundal. Spunea fratele Pustan, că în generatia dînsului scrisorile se parfumau si nasul se punea vreo 2 săptămîni la păstrare acolo. Nici comunicarea la distanta nu mai e ce-a fost. Totul e tehnologizat si impersonal, atat de rece. Viaţa ni s-a transformat intr-un fast-food în care mâncăm şi apoi plecăm tot nesătui şi la fel de singuri. Idealurile noastre sînt motocicliştii grăbiţi din filmele americane şi fetele cu cizme lungi, care se dau în timpul cît se umple rezervorul cu benzină. Noi aplicăm în viaţa noastră fanteziile unor regizori bolnavi despre vizitatori de pe alte planete şi timpuri care seduc prin răceala lor.

Nu trebuie neaparat să-i spui că are ochii cei mai frumoşi, ca să ajungi pînă la urmă să o dezmembrezi bucată cu bucată cu laudele tale. Sîntem frumoşi pentru că aşa ne-a făcut Dumnezeu, Lui i se cuvine lauda. Sfîntul Ciprian de Cartagina spunea: “Dacă ai şi avea vreun motiv ca să te lauzi cu trupul tău, ar fi numai atunci cînd este sfîrtecat pentru Hristos”. Mai exact, alungă pofta din inima ta şi orice cuvînt pe care îl vei rosti va fi un cuvînt de dragoste, pentru că cel stăpînit de poftă laudă fără noimă şi nu merită luat în seamă. Cînd eşti cuprins de poftă însă, mai bine taci, ca vorbele tale să nu sune ca rîgîitura unui beţiv şi să strici totul.

Noi sîntem oameni, oameni care tînjesc după o vorbă de alint, după un cuvînt de mîngîiere care să ne smulgă singurătăţii, oricît de mult am lupta pentru a părea mai duri, mai “altfel”. Pentru că toţi sîntem fii ai Celui Preaînalt,Psalm 81,6 făpturi atît de minunate. Ps.138,14

Tinerii au fugit din Biserică pentru a-şi trăi o închipuită libertate, dar au sfîrşit prin a se înjuga la carul greu al singurătăţii, geloziei ucigătoare şi al despărţirilor care-i rănesc pe viaţă. S-au dus să înveţe despre dragoste, plecînd de la Cel Care este Dragostea. Cel Care a zidit urechea, oare nu aude? Cel Care a făcut ochiul, oare nu va vedea? îi întreabă pe unii ca aceştia proorocul David.Psalm 93, 9 Oare Cel care este Dragostea nu ştie să vă înveţe să iubiţi?

Fă faptele luminii, că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decît Lumina, pentru că faptele lor erau rele. Că oricine face fapte rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vadă. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui.(Ioan 3, 19-20)

Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua ( Romani 13, 12-13)

E cam greu, ce să faci? Lumea toată se transformă într-o discotecă cosmică. Luminile sînt stinse. Totul este gata. În întuneric, un glas cunoscut ne strigă pe nume…

Din gradina mea cu borduri

In gradina cu borduri vezi sa nu te-mpiedici Flori frumoase cind culegi sa le duci la \”medici\”

Intr-o zi de vineri…. ma intorceam acasa cu trenul. Eram trudit si stomacul se rasucea in mine. Scoala devenise cel mai bun partener de afaceri al meu. Era una din acele saptamani in care bateam palma cu faculta doar doua zile, lasand impresia ca mai mult nici ca puteam indura. Ma aflam in tren si peisajul se derula stereotip: deal,vale,casa,gara si din nou deal,vale,casa,gara.Ochii imi erau tulburi si mingaiati de pleoapele grele care semnalizau o piroteala critica de tipul \”barba-n piept\” a gurilor cascate de la Cotroceni, in care se pot zari cu usurinta arcul de triumf din Bucuresti si clopotul din centrul Clujului. Imi aduc aminte ca la o seara de tineret cind faceam repetitii m-a apucat cascatul, iar o sora mi-a recomandat cu discretie un Prostamol. Apucasem sa schimb doua vorbe cu prietenul meu cel bun, cand mintea mi-a fost brazdata de o pofta joviala pentru un cavaler al modei. Pe coridor … era un onorabil cetatean a plaiurilor mioritice,scris in registrul statului,posesor de buletin cu acte in regula. Lovise o cinzeaca si parea multumit ca nu sunt oglinzi in tren. Traia fara complexe, mai greu, dar traia. Din cand in cand privea la noi dornic sa se compare cu cineva. Avea si cu cine! Lucrul acesta mi-a dat de gandit si am concluzionat astfel: comparatia mortala e atunci cand pui semnul de egal intre termenii de comparat. Astfel privirile acestui om il vizau pe Luci care se afla in raza-i de viziune. In timpul asta la mine in cap incepeam sa le schitez portretul moral si fizic si sa vad ce trasaturi se contopesc, iar asta in dauna celui care credea ca si-a gasit vocatia.N-avea acces la gandurile mele si dintr-o data m-am trezit ca sunt cainele din Tom si Jerry care alearga deopotriva dupa pisica si soarece. Unul dintre ei statea in compartiment, celalalt pe coridor unde era privat de comfort. Unul e imbracat ales,celalalt nu. Unul primeste caldura, celalalt nu. Unul are datorii la intretinere iar celalalt la cazanul din sat. Unul a votat cu Basescu , celalalt nu…..Privirile celor doi se intilnesc intr-un moment,iar Luci parca hipnotizat se ridica si se alatura tovarasului de pe coridor, lasandu-ne cu gurile cascate ca dupa o ploaia de stele. Atentie! Termenii de comparat s-au intilnit in plina glorie si-ntr-o atmosfera incarcata de orgolii sociale: geniul si prostul, frumosul si uratul, oaia si capra, Isus si talharul, binele si raul, succesul si falimentul. Cei doi se sincronizeaza in asa fel incit scot amandoi deodata cate o tigara, acest fapt unindu-i pe cei doi sub imperiul necrutator al egalitatii. In timp ce deasupra lor se trageau artificii de zor, in tabara noastra amenajata in compartiment se asterne o liniste tiuitoare urmata de o explozie salbatica de ris grotesc. Nu i-am ascultat ce au vorbit pentru ca mesajul meu ar fi luat o alta conotatie. Pentru astfel de oameni \”uniti in cuget si-n simtiri\” diavolul are o singura pecete pe care scrie \”Iadul\”. Copiii pe care i-a unit voia lui Dumnezeu sint una cu Isus Cristos. Si stand sa-mi revin din aceasta paralizie marcanta prin care trecusem, imi zboara gindul la Pateu Ardealu de foame ce-mi era. Cum s-a putut intimpla sa ma gindesc acolo nu stiu… Oare ce legatura sa fie intre viciatii fumatori si pateu? Iti spun eu: \” Mama ce ficat au astia! \” ….si e tot rezultatul unei comparatii mortale.

Arta slujirii fără resentimente

Când vine vorba de slujire parcă avem ceva din iepure în noi, ceea ce i-ar putea stârni Gabrielei Szabo un surâs asfixiant. Munca pentru Dumnezeu ne provoacă frisoane pe spinare şi riduri posace pe chip, fatalmente legate de-o comportare exemplară a creştinului cu rău de înălţime. Ciudăţenia face ca aceste lucruri să devină posibile tocmai când nădejdea caută să ni se înţepenească precum un EKG, molcom şi liniar, care şi-a parcat fiinţa într-un şanţ. Pe celălalt ţărm, lenea e în deplină sănătate, iar mândria euforică croieşte opinci modestiei, gata de-o despărţire de neînduplecat.

O dorinţă veche adăpostită în inima unui tânăr s-a trudit să se pronunţe, iar când a reuşit, am crezut că paralizez de râs. Tare se mai frământa cu firea. Dorea să cânte şi el cu formaţia “3.2.1”, mângâindu-se cu nădejdea promisiunilor viitoare. L-am încurajat. I-am spus că odată cu acceptarea lui în rândurile formaţiei, grupul va purta un alt nume: “3.2.1.0” . Doar nu e nevoie să fii cioban sau căpitan de vas pentru atâta lucru. Nu? Ştiam că imaginaţia lui avea şanse de a se realiza în fapt şi asta m-a făcut să sfârşesc întins pe covor. De-aş fi reuşit să-i împrumut visele mele măcar până mâine… Oricum a încercat Creangă să mi le împrumute pe ale lui, dar l-a costat scump la vama dintre generaţii şi nu s-a mai putut realiza transferul. Nu l-am prea avut la suflet, însă cugetarea care îi aparţine, grupează întrânsa o admirabilă decoraţie pentru slujitorii de rând: « Dacă-i popă să citească, dacă-i cal să tragă şi dacă-i copil să se joace ».

A putea citi pe vremea aceea era o realizare, un deliciu pe care popii şi-l puteau permite cu multă discreţie. Legaţi la ochi, vitregiţi de soartă şi tandri cu ei înşişi, păstorii noştri, atunci când pun mâna pe-o carte parcă se ating de-o reţea de curent trifazic. Cartea este o oglindă: dacă se priveşte în ea un naşparliu, n-are cum să vadă un apostol. Trăiască Biblia cu ilustraţii!

Caii de azi trag vârtos pe sub capota maşinilor, iar copiii secolului XXI, în rânduri scurte se joacă prosteşte cu mântuirea lor. Dacă lucrurile s-ar opri aici, încă n-ar fi rău.

Dar asta nu e inima expunerii, ci doar pretextul.

Slujirea, în mare parte, se compune din oameni inimoşi, tineri, puternici şi extraordinar de motivaţi în ceea ce fac. Cealaltă laturăreclamă o reţea perfidă de cârtitori, ce întăresc încrederea în zvonurile care circulă: « Vezi de treabă! », “Tu să dai sfaturi la 15 ani?!”, “S-a mai încercat şi tot degeaba”. Reţeta lor prescrisă este condamnată să producă un deznodământ neschimbat. Fascinaţia pe care o arată se naşte din cântecul lor haiducesc, dornic să confirme legile naturii în dezlănţuire. Iar când microfoanele se găsesc pe mâna lor, învie o lume de texte căzută în disperare. Cântările lor caută să fixeze acele răcnete suave care le convin, moment în care, se prăbuşesc avioanele, navele se scufundă, câinii rup lanţul, izvoarele seacă, iar melcii o iau la fugă. Cu ataşamentul faţă de aceste preocupări de vedetă s-ar putea deprinde oricine, nu şi cei ce luptă pentru crucea lui Cristos. Ei, copiii lui Dumnezeu sunt aceia care stau în dosul lucrării şi o fac posibilă.

Şcoala pe unii i-a dat învăţători, botanişti, culegători de căpşuni, pompagii, savanţi sau spălători de parbrize. Fie că ai o moară, un strung, o sifonărie sau o maşină de cusut e meritul Celui ce ţi le-a dat. Dar sunt de folos mai mult pentru alţii. Mâna dumnezeiască te pune pe calea dorită. Aşadar este suficient ca cineva să fie om făcând doar lucruri care să conteze cu adevărat. Şansa de a fi un director de azil sau de casă de copii stă în puterea credinţei din inimă; face parte din acea delicioasă fraudă a naturii care împrăştie o suflare de primăvară, purifică aerul şi reaprinde viaţa. Să împărtăşeşti un vis, să culegi o floare, să ştergi o lacrimă, să spui o vorbă este ceva sacru,ceva cu totul deosebit. Pentru că nu există cunună mai preţioasă care să justifice o asemenea slujbă. Nici măcar promisiunea lui Laban, care, de ani de zile te tot amăgeşte că-ţi va da jumătate din împărăţie şi pe fată de soţie.

Există negreşit momente când simţi că te lichefiezi ca o ceară… şi e foarte adevărat. O muncă titanică ce-ţi rupe spatele şi consumă timp, curmându-ţi brusc veselia, poate să-ţi aducă primele semne de epuizare a fondurilor, a speranţelor, a viselor. Numai căatunci când cineva suferă trebuie să ne doară pe toţi.

E grea slujirea. Într-o piesă de teatru s-a rupt scena cu actorii. După ce s-au ridicat cu mare greutate de la pământ, cu capetele sparte şi mâinile rupte, cei ce urmăreau au aplaudat frenetic. A ieşit un spectacol nemaipomenit. Oamenii au crezut de fapt că aşa a fost regia.

Pe urmele lăsate de bici ale Mântuitorului se pierd, într-un fel de visare fără voie, cuvinte care trag după ele o istorie de suişuri şi coborâşuri.

Ele vor spune desluşit că eşti preţios. Iar dacă haina ţi-e croită din vise, nu contează că prin buzunare îţi bate vântul.

Eugen Dumitrescu

Remembering 9/11

9-11

On Monday, September 10, 2001, we e-mailed jokes; on Tuesday, September 11, we did not.

On Monday we were secure; on Tuesday we learned better.

On Monday we were talking about our heroes being athletes; on Tuesday we learned who our heroes really were.

On Monday we were irritated that our tax rebate cheque hadn’t arrived; on Tuesday we gave money to people we’d never met.

On Monday people were fighting about prayer in school; on Tuesday you would have been hard pressed to find a school where somebody wasn’t praying.

On Monday parents argued with their kids about tidying up their room; on Tuesday they couldn?t get home fast enough to hug them.

On Monday we were upset about waiting six minutes in a fast-food queue; on Tuesday we were willing to wait six hours to give blood to the injured and dying.

On Monday we defined each other by race, sex, colour, and creed; on Tuesday we were all holding hands.

On Monday American politicians argued about budget surpluses; on Tuesday, they stood together on the steps of the Capitol singing, ‘God Bless America.’

On Monday the President went to Florida to read to children; on Tuesday he returned to Washington to protect them.

On Monday we had families; on Tuesday we had orphans.

On Monday people went to work as usual; on Tuesday they died.

The lessons learned in 24 hours, the things taken for granted, or forgotten, or overlooked, hopefully will never be forgotten again.

The Paradox of Our Age

The paradox of our time in history is that we have taller buildings but shorter tempers; wider freeways, but narrower viewpoints. We spend more, but have less; we buy more, but enjoy less.

We have bigger houses and smaller families; more conveniences, but less time.

We have more degrees but less sense; more knowledge, but less judgment; more experts, yet more problems; more medicine, but less wellness.

We drink too much, smoke too much, spend too recklessly, laugh too little, drive too fast, get too angry, stay up too late, get up too tired, read too little, watch TV too much, and pray too seldom. We have multiplied our possessions, but reduced our values.

We talk too much, love too seldom, and hate too often.

We’ve learned how to make a living, but not a life. We’ve added years to life not life to years. We’ve been all the way to the moon and back, but have trouble crossing the street to meet a new neighbor. We conquered outer space but not inner space. We’ve done larger things, but not better things.

We’ve cleaned up the air, but polluted the soul. We’ve conquered the atom, but not our prejudice. We write more, but learn less. We plan more, but accomplish less.

We’ve learned to rush, but not to wait. We build more computers to hold more information, to produce more copies than ever, but we communicate less and less.

These are the times of fast foods and slow digestion; big men and small character; steep profits and shallow relationships. These are the days of two incomes but more divorce; fancier houses but broken homes. These are days of quick trips, disposable diapers, throwaway morality, one night stands, overweight bodies, and pills that do everything from cheer, to quiet, to kill. It is a time when there is much in the showroom window and nothing in the stockroom.

Remember, spend some time with your loved ones, because they are not going to be around forever.

Remember to say a kind word to someone who looks up to you in awe, because that little person soon will grow up and leave your side.

Remember to give a warm hug to the one next to you, because that is the only treasure you can give with your heart and it doesn’t cost a cent.

Remember to say “I love you” to your partner and your loved ones, but most of all mean it. A kiss and an embrace will mend hurt when it comes from deep inside of you.

Remember to hold hands and cherish the moment for someday that person will not be there again.

Give time to love, give time to speak, and give time to share the precious thoughts in your mind.

AND ALWAYS REMEMBER:
Life is not measured by the number of breaths we take, but by the moments that take our breath away.

By Dr. Bob Moorehead

Dr. Bob Moorehead is former pastor of Seattle’s Overlake Christian Church. He retired in 1998 after 29 years in that post. The essay appeared in ‘Words Aptly Spoken,’ Dr. Moorehead’s 1995 collection of prayers, homilies, and monologues used in his sermons and radio broadcasts.

Bicicletele şi confortul în viaţă

cycling_by_nanaijo

Recent, nişte prieteni care făceau un tur cu bicicletele, s-au oprit să-mi facă o vizită la cofetăria pe care o conduc. În timp ce vorbeam cu ei, au început să spună cât de „tare” este turul pe care-l făceau, pedalând pe distanţa de două mile, cât era de la casa lor şi până la mine. Pentru că eu am avut ocazia de câteva ori să merg cu bicicleta mai mult de 100 de mile într-o zi, nu mi s-a părut că cele două mile pe care le-au parcurs prietenii mei până la cofetărie ar fi o mare realizare.

Am avut ocazia să călătoresc de mai multe ori în Europa şi ştiu că pentru mulţi oameni de acolo, mersul pe bicicletă este un mod de viaţă. Atunci când nu merg pe jos, mulţi se urcă pe biciclete şi se deplasează dintr-un loc în altul, fără a socoti câte mile sau kilometri trebuie să pedaleze. Dacă spre exemplu, se întâmplă să te afli în Olanda la Amsterdam şi mergi pe jos, şansele să fii lovit de o bicicletă ce se deplasează în viteză sunt mai mari decât de a fi lovit de o maşină sau alt vehicul motorizat. La fel se poate întâmpla şi în alte părţi ale lumii, în special în unele ţări din Asia.

După ce prietenii mei au plecat, am rămas şi mai puţin impresionat de efortul pe care l-au făcut în scurta lor plimbare cu bicicletele, când am observat că acestea aveau cauciucuri mari, umflate cu aer, şezuturi late şi moi, ghidon drept şi puţine viteze.

Am şi eu o bicicletă de ceva timp şi chiar dacă nu beneficiază de cea mai modernă tehnologie în domeniu, are cauciucurile înguste pentru a reduce rezistenţa la rulare, barele ghidonului sunt lăsate în jos pentru o mai bună distribuire a greutăţii şi pentru o poziţie aerodinamică, şezutul este îngust şi tare, fiind mai confortabil la drum lung, iar schimbătorul are 12 viteze, cu opţiuni pentru mersul la deal sau pe alte tipuri de teren. Bicicleta mea, spre deosebire de bicicletele prietenilor mei, este construită pentru a fi eficientă şi practică, nu pentru confort şi relaxare.

Observând acest contrast, m-am gândit că el ar putea să fie o lecţie de viaţă. Nu întotdeauna când urmăreşti calea cea mai confortabilă înseamnă că ai făcut şi cea mai bună alegere, fie că este vorba de mersul pe bicicletă, locul de muncă, succesul în căsnicie şi familie.

Poţi alege să mergi cu o bicicletă grea, cu şezut moale şi confortabil sau cu una uşoară şi suplă, care răspunde uşor la comenzi. La finalul cursei însă, dacă ai ales calea mai confortabilă, satisfacţiile s-ar putea să nu fie la fel de mari. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca noi să avem tot timpul o viaţă confortabilă. Spre exemplu, în Noul Testament din Biblie, putem citi următoarea afirmaţie surprinzătoare: “…ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea” (Romani 5:3-4). Iar în cazul că am trecut cu vederea acest pasaj, Biblia face o declaraţie similară în Epistola lui Iacov: „…să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic.” (Iacov 1:2-4). Eu cred că Dumnezeu se aşteaptă ca noi să abordăm viaţa cu entuziasm, să fim gata să înfruntăm diferite provocări şi încercări şi să experimentăm satisfacţia care vine din învingerea lor.

Indiferent că ne dăm seama sau nu, scaunul ultraconfortabil şi ecranul TV de mari dimensiuni, ar putea fi bariere în căutarea noastră pentru o viaţă care să ne aducă mulţumire şi satisfacţii. Trebuie să ne străduim mai mult şi uneori să alegem lucrurile care sunt mai puţin confortabile. La fel ca şi alegerea bicicletei de curse care, deşi are ghidonul îndoit, incomod şi cauciucurile subţiri, la drum lung aduce mai multe satisfacţii.

Jim Mathis