Nebunia din toiul verii

Pe măsură ce soarele parcurge urcuşul lui anual dinspre sud, un neastâmpăr ciudat ii cuprinde pe aceia dintre concetăţenii noştrii  şi cand vara soseşte, în sfârşit, acest neastâmpăr creşte, devenind o stare patologică ce transformă ţara intro imensă colivie de şoareci care valsează. Un soi de nebunie cuprinde populaţia si atunci începe acel efort frenetic de patru luni, cand fiecare caută să ajungă in alt loc decât unde se află. Nimeni nu se opreşte să se întrebe ce înseamnă toate acestea, dar, practic, orice om care nu este în spital sau în închisoare se alătură goanei generale de oriunde înspre oriunde, şi retur.

Un impuls irezistibil ne cuprinde pe cei mai multi dintre noi, asemenea firelor de praf ridicate de vânt, şi ne răsuceşte intrun vârtej ameţitor şi primejdios, până când se lasă prima brumă care face bine dovleacului şi-i mână acasă pe ultimii călători.

Batranul si fermul diacon care si-a petrecut intreaga viata in acelasi district in care s-a nascut a disparut pentru totdeauna. El a trait inainte de zilele nomadismului modern. Vremurile schimbătoare l-au scos ferm din scenă; la fel au scos şi şopronul ce adăpostea trăsura trasă  de un cal, precum şi stâlpul de care era legat calul. Principala lor utilizare este acum acea de exponate într-un muzeu, alături de calul cu trei degete si de dinozaur.

Eroare de bază a bătrânului diacon a fost că nu şi-a luat nici o vacanţă. El avea nevoie de o schimbare şi de odihnă, de puţină destindere. Însă, deoarece nu auzise de aceste mijloace minunate pentru păstrarea sănătăţii şi a longevităţii, el a muncit pe brânci, a crescut zece copii sănătoşi, şi-a lucrat pământul; mergea la biserica baptistă de patru ori pe săptămână şi mai gasea timp să citească una sau două cărţi bune pe lună. Deşi nu-şi rezerva, anual, o anumită perioada de timp pentru a se odihni in mod corespunzător, totuşi el putea sa ochească o veveriţă aflată intru-un castan de la o distanţă de aproape 100 de metri, fără ochelari, să facă exerciţii de forţă şi să alerge la optzeci şi şapte de ani. Când a murit a fost plâns sincer de către familie si de către o mulţime de vecini adevăraţi care ajunseseră să cunoască adevarata lui valoare trăind în preajma lui o viaţă întreagă.

Cu toate că obiceiul vacanţelor este o nebunie şi un blestem, cu toate că în fiecare sezon milioane de oameni îşi iau vacanţe lungi si scumpe pentru a se recrea după nimic altceva decât un an de trândăveală, totuşi, suntem gata să acceptăm că poate fi ceva terapeutic într-o vacanţă, acolo şi atunci când e nevoie. În mod sigur nu privesc ca fiind ceva rău odihna pe care şi-o permite cineva după corvoada de fiecare zi.

E greu de înţeles cum un urmaş al lui Cristos poate să isi justifice punerea jos a crucii lui atât de frecvent şi fără nici o sfială in aceasta zi de judecată a lumii. Armata Domnului este singura armată de pe pământ unde soldaţii se aşteaptă la o vacanţă de patru luni în vreme de război. Este chiar o ironie că tocmai în lunile anului când Satan este cel mai activ, copii lui Dumnezeu trândăvesc cel mai mult. Iadul îşi culege recolta în perioada estivală, în timp ce sărmanii moştenitori ai veacurilor, suprasolicitaţi, străbat continentul în lung şi în lat, într-un efort cumplit de a se relaxa.

Dacă cineva mi-ar atrage atenţia că în timpul verii se ţin marile convenţii şi tabere creştine, aş răspunde că o perioada de 10 zile de amuzament intro tabără creştină este un substituent slab al unei veri de slujire credincioasă în biserica de acasă.

Faptul că biserica lui Cristos a cedat atât de mult în faţa acestei nebunii din toiul verii este o dovadă suficientă a stării noastre spirituale sărace. Avem nevoie de o trezire! Avem nevoie de o trezire prin care să ne consacrăm până la moarte, o trezire prin care să ne abandonăm cu bucurie voii lui Dumnezeu, neţinând seama de sacrificii şi socotind drept privilegiu faptul de a purta crucea prin arşiţa si greutăţile zilei. Noi suntem prea mult influenţaţi de lume şi prea puţini conduşi de Duhul. Noi, cei care vorbim despre o viaţă de credinţă mai profundă, nu suntem imuni la ispitele traiului uşor şi ne aflăm in marele pericol de a deveni o generaţie de iubitori de plăceri.

Toţi care resping aceste concluzii au dreptul să o facă; eu voi fi ultimul care să le refuz acest privilegiu. Dar, în numele a sute de biserici aflate în luptă şi a pastorilor descurajaţi, nu am voie sa pledez pentru puţin mai multă loialitate faţă de biserica locală în timpul acestei perioade de dificultăţi?

Fie ca DUmnezeu să îşi ridice oameni care să ţină cont mai puţin de plăcerile lor şi mai mult de marea nevoie a vremurilor în care trăim. Cunosc un laic prosper care sistematic refuză să facă excursii de recreere, perfect legitime, pentru că nu îşi permite să-şi lase clasa de adolescenţi de la Şcoala duminicală.

Dumnezeu să sporească printre noi numărul unor astfel de bărbaţi şi femei, până când ocara Egiptului va fi îndepărtată şi încrederea oamenilor în noi va fi restabilită.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s