Ce-ar fi dacă Hristos s-ar întrupa din nou?

Făcând abstracţie de Apocalipsa, care ne vorbeşte despre revenirea lui Isus Hristos, nu pentru mântuire ci pentru judecată, o întrebare recentă i-a dat minţii mele de lucru: Ce-ar fi dacă Hristos s-ar întrupa din nou? De data aceasta să nu se mai nască în naţiunea iudaică, „ai Săi” să fie acum expresia ce ar legitima „neamurile”, poate chiar poporul român. Să nu se mai întrupeze pentru mântuirea umanităţii, ci pentru a trăi ca o persoană implicată în societate, comunitate, familie, biserică etc. Oare în ce biserică ar dori să fie membru?

Discutam cu o persoană a cărei confesiune e diferită de cea (neo)protestantă şi, adresându-i ultima întrebare, nu a ezitat să spună că El ar alege să fie membru într-o biserică aparţinătoare confesiunii ei. Adresându-mi mie însumi această întrebare, am ezitat să-mi răspund prin a-mi spune că El ar alege o biserică neoprotestantă. Şi asta pentru că e atâta neiubire, irelevanţă şi impersonalism în bisericile noastre! Nu cred că Isus ar fi atras să aleagă o biserică în care impersonalismul ocupă locurile odată cu oamenii, ci ar alege o biserică în care iubirea ar constitui argumentul forte al alegerii. Cu siguranţă nu ar dori să opteze pentru nişte forme fără fond sau pentru un ritual în favoarea conţinutului autentic, relevant fiinţei umane. Asemeni, l-ar lăsa rece creştinii de duminică, liderii religioşi care nu transmit mesajul fundamental al creştinismului, mântuirea prin moartea şi învierea Sa şi grimasele „sfinte”, actorii bisericilor ce „produc” piesele de teatru numite servicii divine, denumite altfel programe ce fac obiectul unei tradiţii (neo)protestante încă nescrise. Ce, numai ortodocşii să aibă Sfânta tradiţie? Şi noi avem nevoie de tradiţii pe care să le îndeplinim. Şi, asemeni, avem cuvântul sfinţenie în vocabularul nostru, cuvânt pe care trebuie să-l asociem cu ceva fiindcă aşa ne îndeamnă Dumnezeu, să fim sfinţi pentru că El e sfânt. Dar noi cum suntem? Şi, dacă tot nu reuşim asta, măcar să asortăm acest cuvânt de altceva decât fiinţa noastră. Avem nevoie de tradiţii să putem reduce la tăcere vocea interioară care ne spune că trebuie să facem ceva real pentru suflet nostru, ceva ce provine din grecescul metanoia, nu numai să bifăm la capitolul lucru mecanic necesar efectuării unor acţiuni practice spirituale. Avem nevoie de fapt de tradiţii ca să putem să ne adormim conştiinţa cu ceea ce am realizat şi inclus în interiorul dimensiunii spirituale, fără să vedem că ceea ce realizăm e un balon cu oxigen pe care îl umflăm şi, la contactul cu ceva ascuţit, balonul se va sparge fără a mai păstra decât o bucată de material în care a fost cândva „oxigenul”, mult gaz eliberat în atmosferă şi atât.

Mă mai întreb, asemeni profesorului de istorie Jean Delumean din cartea În aşteptarea zorilor, dacă „am intrat oare într-o epocă a transcendenţei fără Dumnezeu?” sau „va muri creştinismul?”


Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s