De ce sunt un visator ?

E linişte. În fiinţa mea a încetat zgomotul şi activitatea. Am rămas la masa tăcerii mele şi îmi ascult sufletul aflat în faţa oglinzii interioare. Sunt un visător. Oare de ce sunt un visător? De ce am acest mod de a trăi cu tot ce sunt spre ceva ce nu există, spre ceva ce îmi doresc cu tot ceea ce sunt, cu toată lumea mea interioară, cu tot universul ascuns în mine? Când visez, în special cu „ochii deschişi”, mă asemăn unui copil ce a savurat bomboane nemţeşti şi acum nu le mai are. Ciudat, nu? Da, e ciudat să pierd timpul visând la realităţi ce poate se vor dovedi în final că au fost iluzii. Şi totuşi visez. Continui să visez în această lume ce descurajează visarea.

Visez la ea, fata aceea pe care sper să o întâlnesc într-o primăvară a vieţii mele şi care îmi va mulţumi că am fost un visător şi am visat la ea, singura care îmi va aprecia stilul de visător.

De ce îmi spun unii oameni că e rău să visezi? Chiar astăzi mi s-a spus să nu mai ascult muzică romantică fiindcă „exagerezi”! Exagerez? Oare cu ce? Cu ce sunt vinovat că sunt un visător în lumea aceasta prea materialistă şi prea dură? Doar pentru că nu mă potrivesc ei? Hmmm. Faptul că sunt incompatibil cu modul de gândire al unora, înseamnă că e greşit (să fiu un visător)? Da, e adevărat, în capitalismul acesta de junglă în care trăim noi, românii, visarea nu produce bunuri de consum. Nici nu are cum, fiindcă sufletul nu produce nimic material. Visarea poate produce, în schimb, viziune. Sufletul doreşte comuniunea cu un alt suflet, întărind viziunea unei interacţiuni speciale cu un alt suflet. Sufletul aspiră spre relaţii în care să nu existe discordie şi singurătate, în care să crească spre oameni şi spre Dumnezeu.

Sunt un visător şi am să rămân un visător. Asemeni lui Eminescu, am să rămân un romantic ce nu va fi încântat de nici un stil „curat şi antic”. Am să rămân un visător pentru că nu găsesc nimic ca fiind greşit în a visa. Sunt un visător pentru că visul mă ajută să merg mai departe şi să sper. Sunt un visător pentru că doresc să îmi ascult sufletul care îmi spune ceea ce îşi doreşte. Sunt un visător pentru că fără vise realitatea ar părea doar un univers mecanic lipsit de viaţă, speranţă şi culoare. Sunt un visător pentru că doar în vis mi-o pot imagina pe cea pe care sper să o întâlnesc şi care, asemeni mie, va fi o visătoare ce îşi va vedea, prin mine, unul din vise împlinit.

În final, sunt un visător pentru că am fost creat să fiu aşa şi nu doresc să fiu altfel decât am fost proiectat să fiu. Ştie Dumnezeu mai bine de ce a creat o fiinţă visătoare!


Ce-ar fi dacă Hristos s-ar întrupa din nou?

Făcând abstracţie de Apocalipsa, care ne vorbeşte despre revenirea lui Isus Hristos, nu pentru mântuire ci pentru judecată, o întrebare recentă i-a dat minţii mele de lucru: Ce-ar fi dacă Hristos s-ar întrupa din nou? De data aceasta să nu se mai nască în naţiunea iudaică, „ai Săi” să fie acum expresia ce ar legitima „neamurile”, poate chiar poporul român. Să nu se mai întrupeze pentru mântuirea umanităţii, ci pentru a trăi ca o persoană implicată în societate, comunitate, familie, biserică etc. Oare în ce biserică ar dori să fie membru?

Discutam cu o persoană a cărei confesiune e diferită de cea (neo)protestantă şi, adresându-i ultima întrebare, nu a ezitat să spună că El ar alege să fie membru într-o biserică aparţinătoare confesiunii ei. Adresându-mi mie însumi această întrebare, am ezitat să-mi răspund prin a-mi spune că El ar alege o biserică neoprotestantă. Şi asta pentru că e atâta neiubire, irelevanţă şi impersonalism în bisericile noastre! Nu cred că Isus ar fi atras să aleagă o biserică în care impersonalismul ocupă locurile odată cu oamenii, ci ar alege o biserică în care iubirea ar constitui argumentul forte al alegerii. Cu siguranţă nu ar dori să opteze pentru nişte forme fără fond sau pentru un ritual în favoarea conţinutului autentic, relevant fiinţei umane. Asemeni, l-ar lăsa rece creştinii de duminică, liderii religioşi care nu transmit mesajul fundamental al creştinismului, mântuirea prin moartea şi învierea Sa şi grimasele „sfinte”, actorii bisericilor ce „produc” piesele de teatru numite servicii divine, denumite altfel programe ce fac obiectul unei tradiţii (neo)protestante încă nescrise. Ce, numai ortodocşii să aibă Sfânta tradiţie? Şi noi avem nevoie de tradiţii pe care să le îndeplinim. Şi, asemeni, avem cuvântul sfinţenie în vocabularul nostru, cuvânt pe care trebuie să-l asociem cu ceva fiindcă aşa ne îndeamnă Dumnezeu, să fim sfinţi pentru că El e sfânt. Dar noi cum suntem? Şi, dacă tot nu reuşim asta, măcar să asortăm acest cuvânt de altceva decât fiinţa noastră. Avem nevoie de tradiţii să putem reduce la tăcere vocea interioară care ne spune că trebuie să facem ceva real pentru suflet nostru, ceva ce provine din grecescul metanoia, nu numai să bifăm la capitolul lucru mecanic necesar efectuării unor acţiuni practice spirituale. Avem nevoie de fapt de tradiţii ca să putem să ne adormim conştiinţa cu ceea ce am realizat şi inclus în interiorul dimensiunii spirituale, fără să vedem că ceea ce realizăm e un balon cu oxigen pe care îl umflăm şi, la contactul cu ceva ascuţit, balonul se va sparge fără a mai păstra decât o bucată de material în care a fost cândva „oxigenul”, mult gaz eliberat în atmosferă şi atât.

Mă mai întreb, asemeni profesorului de istorie Jean Delumean din cartea În aşteptarea zorilor, dacă „am intrat oare într-o epocă a transcendenţei fără Dumnezeu?” sau „va muri creştinismul?”