“Şi moartea nu va mai fi” – Apocalipsa 21.4

“Află că floarea cea mai frumoasă este totdeauna cea dintâi veştejită”

Andre Gide în Noile fructe ale pământului

Tratarea subiectului numit moarte într-un articol (ca acesta) sau o predică (discurs) primeşte în mod obişnuit conotaţii de patetism ieftin (lacrimogen) cu o nuanţă de disperare imuabilă. Nu mă consider a fi un personaj cu înclinaţii macabre înspre dimensiunea funebră a existenţei (o dimensiune dealtfel cu puternice veleităţi estetice exploatată ca atare într-un mod fertil de mulţi scriitori remarcabili). Cu toate acestea câteodată, mai ales toamna, îmi permit să privesc moartea într-un mod cât se poate de simplu şi de neacademic mai exact să simt moartea, pentru că realitatea morţii poate fi mai degrabă simţită decât gândită.

Moartea mi se pare a fi, în aceste momente, o plutire, un zbor deasupra norilor într-o seară întunecoasă de toamnă târzie, când vântul îmi bate în faţă dinspre apus aducând cu el o ploaie măruntă şi rece. În aer plutesc mirosuri de flori precoce, ce s-au născut şi au murit prea repede, şi mai ales un miros pătrunzător de liliac.

De jur împrejur o liniştită aşteptare. Un moment de încremenire, când timpul se opreşte în loc şi aştept. Aştept ? Ciudat lucru că aici în lumea de dincolo mai există încă aşteptări! De curând coborât de pe scena vieţii aştept aplauzele sau huiduielile finale. Şi aceasta este ultima aşteptare.

Prima imagine legată de problema morţii de care-mi aduc aminte este paradoxal una luminoasă. Îmi vin în minte zilele însorite de primăvară, când copil fiind, în neliniştitele-mi peregrinări escaladam cireşii sau prunii de prin cimitirul satului natal. Cu siguranţă, nu cugetam atunci la “adânci” probleme legate de sensul şi finalitatea vieţii. Treceam prin acel loc cu acea nonşalantă insolenţă specifică copilăriei.

Max Frish susţine inutilitatea investigaţiilor ce analizează dimensiunea funebră a existenţei, pentru că, spunea el, nimeni nu şi-a simţit vreodată moartea. Cu alte cuvinte moartea este o problemă despre care nimeni nu poate vorbi din experienţă. Este absolut logică afirmaţia acestui scriitor elveţian. Cu toate acestea nu pot să-mi limitez imaginaţia şi ori de câte ori mă gândesc la moarte îmi vin în minte în mod inexplicabil aproximativ aceleaşi lucruri.

Încă o dată plutirea, aceeaşi seară de toamnă, aceleaşi mirosuri de flori veştejite prea devreme, aceeaşi aşteptare încremenită undeva dincolo de bariera timpului. Da şi încă ceva, de undeva din îndepărtările unui nou răsărit se aud acordurile unor instrumente muzicale. Plutirea, mirosul florilor, muzica, toate acestea îmi confirmă ceea ce ştiam deja anume că pentru mine, ca şi creştin, din spaimele morţii nu au mai rămas decât simple iluzii…şi moartea nu va mai fi.

Advertisements

Firescu vs. DuHulescu

E ora 5:20. Ceasul enervant anunţă începerea unei zile noi. De ciudă, dictez 5 minute de prelungiri, savurând fiecare picătură de somn ce-mi picură pe pleoape.

În prima secundă a minutului 6 îmi adun energia lăsată la marginea patului şi încep să-mi mut picior după picior, făcând metru după metru, timp în care mă mai uit odată înapoi, ca nevasta lui Lot, la patul cald şi moale din care am fost dat afară de zorile pătrunse prin ferestre. Printre of-uri şi suspine ajung, într-un final, în baie unde îmi arunc căpruiul ochilor în oglindă… acelaşi eu… mai bătrân cu o zi. Încep mecanic să-mi spăl dinţii, timp în care întrebări ciudate îmi bântuie mintea adormită. Înainte de căderea în hău, Adam şi Eva, bineînţeles, se spălau pe dinţi? Cu ce se spălau? Sau poate că înainte ca dinţii Evei să guste păcatul, omul era prevăzut ca din cerul gurii să picure în fiecare dimineaţă pastă de dinţi cu aromă de mentă!

Îmi revin din întrebări, şi-mi torturez faţa cu apă rece ce are menirea de a-mi alunga ultimele firicele de somn ascunse pe sub pleoape.

Ce v-am povestit mai sus e de fapt pantomima ce o jucăm fiecare dintre noi pe scena dimineţii, diferenţa făcând-o doar ora la care începem să jucăm… pentru că, să nu-mi spună cineva că are ca hobby trezitul de dimineaţa… Nu cred.

În culisele scenei, însă, se petrece ceva ce nu are gust de mentă. Înainte de-a ne lăsa noi prima amprentă a tălpii pe podea, are loc un război, război ce a început cu mult înainte de primul război mondial şi va dura până când acest trup va fi îmbălsămat cu formol.

La marginea patului, oferind mâna pentru călăuzire, stau Firescu şi Duhulescu, amândoi cu mâinile întinse aşteptând decizia. Scopul lor este de a te lua de mână dis de dimineaţă şi de aţi fi călăuză şi ghid toată ziua.

Firescu, delegat din partea Firii Pământeşti, îţi promite că dacă-i vei da mâna ai toată şansa să-ţi dezmierzi „eul” pe acest pământ. Îţi şopteşte la ureche şi te îndeamnă să nu te laşi la fratele Adamiţă, diaconul, care te-a jignit enorm ultima duminică nepunându-te la un îndemn, să te vadă fraţii, mai ales că ai fost şi musafir în biserică… „Se-ntoarce roata” şopti Firescu. Tot el îţi îndreaptă privirea doar pe orizontală. Cu el de mână vezi doar case cu mansarde, maşini de maşini, dolari şi euroi, frigidere cât mai mari, vezi ce-a realizat vecinu’ şi tu nu, îl vezi pe Băsescu, Bush, Bin-Laden, televizor cu plasmă.

Cealaltă mână întinsă e a lui Duhulescu, delegat din partea Duhului Sfânt. El îţi şopteşte la cealaltă ureche cuvinte măreţe cum ar fi: iertare, iubire, smerenie, libertate. El te îndeamnă să-l ierţi şi să-l iubeşti pe fratele Adamiţă care a scăpat, din neatenţie, biletul trimis de tine, sub amvon, şi-ţi mai spune că smerenia se vede şi din bancă. El îţi îndreaptă ochii în sus, pe verticală, spre cer, mereu spre cer, e mult mai sigur decât mingea de pământ plutitoare în univers pe care te plimbi cel mult 80 de ani. Cu El Îl vezi pe El şi nimic nu-i mai măreţ.

Alegeţi Duhulescu! Promite cerul… Şi se ţine de cuvânt.


P.S.

1. Daca nu dau nas in nas dimineata cu Diavolul, atunci inseamna ca merg in aceeasi directie cu el.

2. Pentru a face faţă Firescului se recomandă un ceai de Psalmi băut pe stomacul gol în zorii zilei!


Oameni care s-au întâlnit cu Dumnezeu

De ce sunt atât de mulţi creştini ineficienţi, anemici, dezamăgiţi şi descurajaţi? Cred că răspunsul este că înlăuntrul nostru avem nevoie de confirmare, dar nu o primim.

Până la urmă, ce alt privilegiu mai înalt şi ce altă experienţă mai înălţătoare este oferită omenirii decât să fii primit în cercul prietenilor lui Dumnezeu?

Duhul lui Dumnezeu mi-a impus să predic şi să scriu mult despre unirea conştientă a credinciosului cu Hristos – o unire care trebuie simţită şi experimentată. Nu voi sfârşi niciodată să vorbesc despre unirea sufletului cu Mântuitorul, unirea conştientă a inimii credinciosului cu Isus. Amintiţi-vă că nu vorbesc doar despre o unire teologică. Vorbesc de asemenea despre o unire conştientă, o unire care este simţită şi experimentată.

Cum îi putem determina pe creştinii noştri căldicei să înţeleagă că nici un lucru din lume nu este atât de important ca dragostea lui Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu? Nu e nevoie de o mare înţelepciune pentru a înţelege că trăim într-o generaţie de oameni total încrezători în ei înşişi. Ne merge atât de bine şi prosperăm în atâtea feluri, încât simţim o mică nevoie de Dumnezeu. În ciuda a ceea ce ne-a spus Dumnezeu despre pericolele mândriei, noi suntem mândri, mândri, şi iar mândri! Suntem mândri de civilizaţia pe care am creat-o. Suntem mândri de invenţiile noastre, de confortul nostru, de înlesnirile şi de realizările noastre educaţionale. Suntem mândri că putem călători atât de departe şi atât de repede. Ne petrecem timpul grăbindu-ne dintr-un loc în altul, urmărind afaceri şi plăceri. Ne asigurăm că cel mai important lucru din viaţă este să ne câştigăm existenţa. Şi de-abia ştim ce înseamnă lucrul acesta! În mijlocul agitaţiei noastre, încercăm să uităm că îmbătrânim cu fiecare zi ce trece. Numai din când în când, câte un bărbat sau o femeie are bunul simţ să observe că ziua judecăţii se apropie din ce în ce mai mult.

Dacă trăieşti doar pentru a cumpăra, a vinde şi a avea câştig, nu este suficient. Dacă trăieşti doar pentru a dormi şi a munci, nu este suficient. Dacă trăieşti doar pentru a prospera, a te căsători şi a-ţi întemeia o familie, nu este suficient. Dacă trăieşti doar pentru a îmbătrâni şi a muri, şi nu găseşti iertarea şi simţul zilnic al prezenţei lui Dumnezeu în viaţa ta, ai ratat scopul suprem al lui Dumnezeu pentru tine.

Întrebarea cu care avem de a face nu este de natură teologică. Ştim ce învaţă Scripturile. Însă problema noastră este de natură morală: avem curajul să susţinem ceea ce ştim că este adevărat şi corect? Ne putem aduce în punctul în care să luăm crucea cu sângele ei, cu moartea şi ocara ei? Din vremea lui Avraam şi până astăzi, Dumnezeu a aşteptat totdeauna din partea poporului Său credincios să fie un popor separat. Dragostea pentru Dumnezeu şi ascultarea faţă de El au însemnat întotdeauna dispreţ şi batjocură din partea lumii.

Oamenii sunt foarte înceţi când vine vorba să-L creadă pe Dumnezeu pe Cuvânt. Nu aş fi credincios însărcinării mele dacă nu v-aş reaminti că acum, în iad există bărbaţi şi femei care au crezut că Dumnezeu avea să facă pentru ei ceea ce numai ei puteau face pentru ei înşişi. Au păşit în veşnicie fără să fi spus vreodată: „Isuse, vin.” Ei au vrut ca Dumnezeu să facă ceea ce El le spusese lor în mod clar să facă!

Trebuie să confruntăm faptul că astăzi, mulţi oameni sunt extrem de nepăsători în viaţa lor. Atitudinea aceasta îşi face loc în biserică. Avem libertate, avem bani şi trăim într-un lux relativ. Ca rezultat, disciplina a dispărut efectiv.

Vă reamintesc că trăim într-o vreme istorică tulburată din punct de vedere spiritual. Creştinismul s-a dat de partea mulţimii zăngănitoare. Toată lumea este încântată de faptul că Isus a avut parte de toată durerea, suferinţa şi moartea, iar ei nu trebuie să mai aibă parte de aşa ceva. Credincioşii creştini accentuează fericirea. Nu mai vor să audă ce spune Biblia despre moartea faţă de sine şi despre viaţa de biruinţă spirituală prin identificarea cu Hristos în moartea şi învierea Lui. Mare este numărul celor care nu mai recunosc faptul că victoria spirituală vine deseori în urma luptei în noaptea lungă şi întunecată a sufletului. „Asta nu e pentru noi”, susţin ei. „Isus a suferit tot ce era de suferit, aşa că noi putem fi fericiţi. Şi vom fi fericiţi chiar dacă va trebui să inventăm căi noi către fericire!” Partea cea mai rea este că ne aşteptăm de asemenea ca Isus să împlinească toată datoria dragostei. Am uitat în mare măsură prima şi cea mai mare poruncă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” Ceea ce sunt nerăbdător să văd în credincioşii creştini este un frumos paradox. Aş vrea să văd în ei bucuria de a-L găsi pe Dumnezeu căutându-L în acelaşi timp. Aş vrea să văd în ei marea bucurie de a-L avea pe Dumnezeu şi, cu toate acestea, dorindu-L mereu!

Unii dintre copiii lui Dumnezeu se joacă cu predarea şi victoria. Nu au ajuns niciodată în acel loc de consacrare spirituală care este final, complet şi satisfăcător. Încă îşi mai păstrează căile de scăpare. Am ajuns la o concluzie tristă în privinţa unora dintre creştinii declaraţi de astăzi din jurul nostru. Ei sunt exemple slabe pentru ceea ce Hristos încearcă să facă în lumea noastră pentru că nu au renunţat niciodată de bunăvoie la uşile lor de scăpare. Pot ieşi oricând vor. Atâta timp cât lucrurile se desfăşoară normal, dau impresia că umblă cu Domnul. Dar când sunt la ananghie, când vine timpul de criză, se retrag. Ei vor soluţia omenească.

Moise a întors spatele la plăcerile şi comorile Egiptului. Am întoarce noi, am putea întoarce noi spatele la banii, conforturile şi bunăstarea pe care le avem pentru a fi oamenii lui Dumnezeu?

Dintre toate calamităţile care au venit asupra acestei lumi şi a locuitorilor ei, predarea de bunăvoie a duhului uman în faţa valorilor materiale este cea mai rea! Noi, care am fost creaţi pentru o lume mai bună, acceptăm căile acestei lumi ca fiind ultime. Iată o tragedie de proproţii cutremurătoare.

Noi, cei care am fost creaţi pentru a avea părtăşie cu Dumnezeul Creator, cu îngerii, cu arhanghelii şi serafimii, ne-am decis ca în loc de aceasta, să ne îndreptăm toată atenţia aici. La fel de bine ar putea şi vulturul să-şi părăsească sfera sa din înălţimi pentru a scormoni în bătătură împreună cu găinile obişnuite.

Dar ceea ce vreau să spun este că creştinismul e strict în privinţa unui număr de lucruri care ne sunt dragi. Ezechiel nu se afla în circumstanţe plăcute şi favorabile. Lumina părăsise sufletul lui. Probabil că se gândea că lui Dumnezeu Îi ia mult timp să-Şi lucreze voia. Oare perspectiva aceasta nu iese la suprafaţă şi în multe din părtăşiile noastre? Nu vrem să petrecem timp arând şi cultivând. Noi vrem fructele şi secerişul imediat! Nu vrem să luăm parte la nici o luptă spirituală care ne duce în noaptea lungă. Noi vrem dimineaţa chiar acum! Nu vrem să trecem prin procesul planificării, al pregătirilor şi al durerilor naşterii. Noi vrem bebeluşul în clipa asta!

Nu vrem crucea! Suntem mult mai interesaţi de cunună. Starea aceasta nu este caracteristică doar secolului nostru. Thomas a Kempis a scris cu mult timp în urmă: „Domnul are mulţi îndrăgostiţi de cununa Sa, dar puţini îndrăgostiţi de crucea Sa!” Creştinii din jurul nostru încearcă fiecare scurtătură la care se pot gândi pentru a obţine ceva pe gratis în Împărăţia lui Dumnezeu. Când avertizez oamenii că scurtăturile nu merg, câte cineva se enervează: „Nu este harul un lucru pe gratis?”

Băieţii veseli te vor sfătui să-ţi stăpâneşti lacrimile şi să începi să gândeşti pozitiv. Hristos a promis o vreme care va veni când nu vor mai fi lacrimi. Dar vă asigur că pe pământul acesta, un creştinism fără lacrimi nu este deloc creştinism!

În ceea ce am de spus, nu mă aştept ca publicul să mă susţină, însă am de făcut o acuzaţie împotriva bisericii. Nu suntem conştienţi de faptul că Dumnezeu este în mijlocul nostru. Se pare că nu percepem tragedia faptului că am pierdut aproape în totalitate conştientizarea prezenţei Sale.

(Oameni care s-au intalnit cu Dumnezeu – A.W.Tozer)

Mă recunosc, mă regăsesc …

Ma “recunosc”, caci nu ma pot “cunoaste”
Si nu-nteleg, cind Mi-esti necunoscut,
Cind nu Te vad, m-am cufundat in noapte,
Cind Te gasesc, gasesc un inceput.

Ma recunosc in leaganul din casa,
Ma recunosc si-n plins si-n gingurit,
Ma recunosc si-n cel plecat din casa,
Ma recunosc si-n toate m-am gasit.

Dar cine sint, de unde vin si unde,
Spre ce ma-ndrept, spre ce liman m-avint,
Eu nu cunosc si nici nu pot patrunde,
Iar truda mea e goana dupa vint.

Sint fiul ratacit ce-a fost departe,
Fara parinti, far-casa, doar cu chin.
Sint cel ce se pierduse fara moarte,
Strin de toti si siesi tot strain.

Ma-ntorc acum-napoi si-mi caut dorul.
Te caut iar, si iar ma las gasit.
Iar Te cunosc si-mi recunosc izvorul;
Ma recunosc in Cel ce m-a gasit.

Ma recunosc in trecatorul astazi,
Dar sint flamind de timpul infinit.
Nu stiu ce sknt, dar recunosc in mine
Un Dumnezeu ce-n fine m-a gasit.

Ma recunoasc, caci nu ma pot cunoaste
Si nu-nteleg, cind mi-esti necunoscut;
Cind nu-mi vorbesti, cind negura ma paste
Nu sint nimic, dar SUNT cind Te-am vazut.