Zambia sa fie cu tine

Odinioara, saraca mama spunea:”n-o sa iti dea fotbalul de mancare“.Cuprins de febra acestui fenomen, ma enervau la culme aceste “vorbe de duh“, fiindca erau prea adevarate si ma goleau de continut.

Timpul a trecut.Nu mai sunt copil si nici adolescent, iar microbul nu mai bantuie prin toata fiinta mea, dar nu o sa va mint…a mai ramas ceva.La inceputul anului,discutand cu un specialist in domeniu,am fost sfatuit sa urmaresc Cupa Africii pe Natiuni, o competitie care inseamna o intoarcere la romantismul fotbalului.Astfel am inceput sa urmaresc meciuri dupa meciuri fara sa astept nimic spectaculos.Dar intr-o zi, in mod cu totul neasteptat, s-a petrecut minunea..

25 ianuarie 2008.Meciul :Zambia-Camerun.Comentatorii partidei au facut “greseala” sa-mi ofere doua amanunte esentiale despre Zambia: speranta de viata este de 37 de ani si jumatate din populatia tarii are SIDA.Era un meci comic, dar am inceput sa privesc chipul antrenorului, al jucatorilor si calculam cati ani vor mai trai…au inceput sa curga lacrimi, sa vad chipuri, multe chipuri care apareau si dispareau, fiindca intr-un vis,37 de ani trec repede.”Cine nu are batrani sa-i cumpere”, spunea o vorba veche.Zambia nu are suficienti bani, dar are nevoie de oameni care sa ajunga sa imbatraneasca frumos.Deocamdata, nu se poate.Inchipuiti-va ca, fiind bolnavi de SIDA 50% din populatia tarii si copii lor vor bolnavi si se vor stinge in cativa ani.Aceasta tara disparea si eu nici macar nu am stiut.

Astfel de ganduri m-au cuprins in seara si noaptea acelei zile.Printre ele, l-am rugat pe Dumnezeu sa ma inspire pentru a fi de un real ajutor.Imi doream ca Zambia sa devina foarte importanta pentru mine.Si a devenit!

A doua zi am descoperit o misionara romanca in Zambia, Maria Magdalena Halip si faptul acesta era un nou semn extraordinar din partea lui Dumnezeu.Domnul google m-a ajutat sa-mi vad tara, sa-i vad oamenii si sa ma indragostesc definitiv.

Nu vreau sa exagerez, dar trebuie sa folosim din cand in cand o vorba enervanta:”tu mananci la KFC si copii din Zambia mor de foame“.A nu se folosi intotdeauna, dar uneori trebuie.Este ceva deosebit ca o tara intreaga sa-ti fie recunoscatoare!Este ceva extraordinar ca DUMNEZEU sa se mandreasca cu tine!Nu poti salva o tara acum, dar valoarea unui suflet in ochii lui Dumnezeu nu este variabila si de aceea lucrurile mici devin insemnate pentru ca ele contin puterea nemasurata a dragostei lui Dumnezeu fata de oameni.

Atat de negri dar asa de frumosi, oamenii din Zambia pot trai 37 de ani sau pot trai vesnic!Esential este ca Dumnezeu sa ajunga la ei!DO SOMETHING!!!!!

Va invit sa luati parte la aceasta masa copioasa!!!

Zambia sa fie cu voi!

Generatia [,]

Se trezeşte dimineaţa şi nimeni nu i-a pregătit micul dejun, cu o mână mănâncă ce e la îndemână, cu cealaltă îşi îndeasă în ghiozdan cărţile şi caietele cu temele poate nefăcute. Alege din maldărul de haine ce nimereşte şi pleacă spre şcoală. Dacă are chef, ajunge şi la ore. Dacă se întâlneşte pe drum cu “gaşca” în care a învăţat să fumeze, amână pe altădată mustrările profesorilor. Oricum n-are cine să-l laude dacă ia o notă mare. După ce pierde toată ziua cu nimicuri amăgitoare, se-ntoarce acasă, îi minte pe cei cu care a fost lăsat că n-are teme de făcut, mai pierde ceva vreme uitându-se la televizor, un pic de mess, apoi adoarme întrebându-se când o să-l sune mama sau tata şi dacă ei se mai gândesc la el.

Fenomenul emigraţiei a stârnit deja multe controverse nu numai în cercurile politice, ci chiar şi în cele mai intime straturi ale societăţii, adică la nivel interpersonal, divizând fizic şi emoţional prieteni, familii şi comunităţi.

Numărul copiilor lăsaţi singuri acasă creşte alarmant… Tot mai mulţi părinţi iau drumul emigrării cu un singur scop: un trai mai bun! Cei mai mulţi se amăgesc şi visul orb face victime într-o altă generaţie care nu mai stă cu cheia la gât că tata şi mama sunt la fabrică, ci cu telefonul mobil ca nu cumva să rateze vreun apel cu +0 în faţă.

“Vezi, că eu mă sinucid la noapte” – şi a facut-o, cu puşca tatălui, în urma discuţiei telefonice cu părinţii plecaţi la muncă în Spania, avea 14 ani. Un altul la doar 12 ani s-a spânzurat pentru că nu a suportat gândul că mama urma să plece iar la muncă în Italia. În total sunt vreo doisprezece care au recurs la astfel de fapte şi încă 350.000 care ajung maturi la doar câţiva ani. Cad victime depresiei şi tristeţii, au rezultate slabe la şcoală, iar adolescenţii devin vicioşi, (tutun, droguri, alcool) şi au probleme cu poliţia. 25% din copiii intervievaţi au spus că simt că nu-i iubeşte nimeni şi tot atâţia se simt nefericiţi.

Psihologul Mircea Miclea spunea: „Dacă până acum, cea mai mare incidenţă a ratei depresiilor era în jurul vârstei de 27 de ani, acum a coborât la 14-16 ani. E foarte grav, iar problemele au devenit clinice.”

Cei mai mulţi copii care au părinţii plecaţi la muncă în străinătate o duc bine material, au telefoane mobile, DVD, MP3 playere, calculatoare performante, biciclete şi alte astfel de visuri ale copilăriei moderne. Un câştig care se pierde însă în marea de efecte negative. Psihologii mai spun că adolescenţii lăsaţi singuri acasă se gândesc că peste doi, trei ani o să-şi ia viaţa în propriile mâini şi optează pentru aşa zise-le meserii bine plătite: fotbalist, fotomodel, cântăreţ, dansatoare.

Au de toate, numai afecţiune, dragoste nu simt… Banii, hainele şi casa nu le ţin loc de îmbrăţişări, sărutări, vorbe calde şi încurajatoare, de altfel acestea din urmă fiind gesturile care pot face din ei oameni…

Fenomenul emigrării părinţilor aduce după sine mult mai multe efecte negative decât pozitive. Aceşti copii lăsaţi de izbelişte azi, vor deveni părinţi care-şi vor abandona cu uşurinţă proprii copii nu peste mult timp, poate chiar mâine, sub o formă sau alta.

Aceşti copii sunt noii orfani ai României, iar acest statut nu-l pot accepta; tocmai din acest motiv o parte dintre ei aleg să se sinucidă.

Ce-i de făcut? Nici nu ştii cui să adresezi întrebarea…

Biserica nu se implică, statul nu e impresionat, rudeniile s-au săturat de ei şi noii orfani ai României nu-şi înţeleg rolul în istorie… Sunt o virgulă, zic eu, o virgulă a istoriei ce încheie o idee, o filozofie de viaţă dând startul alteia: una mai nonconformistă, mai tristă şi fără afecţiune, mai dezinteresată şi fără speranţă, mai laică şi fără spiritual, una mai aproape de sfârşit de lume…

(Aceasta a fost radiografia unei generaţii lipsite de apropierea părintească.)


de Gili Indrie dupa “o minge ridicata la fileu” de John Eldredge

Iosua 15
Ce stia batranul Caleb despre sufletul masculin…si femeile de azi nu stiu, iar barbatii aproape ca uita!?~~~

Traim intr-o lume domesticita; exista un grad mare de predictibilitate a etapelor vietii; baietii si barbatii isi traiesc aventura vietii in birouri luminoase, dotate cu computer, aer conditionat, celulare, si imprumuturi la banca; vorbesc cu usurinta cu X din Franta, cu Y din Canada; despre Z care sta la biroul alaturat nu stiu aproape nimic. Geamurile termopan dau impresia de transparenta iar jaluzelele de verticalitate. Ambientul este curat; curat si steril, mai mult steril; steril pana la plictiseala. Corsetul invizibil al vietii de orasean cu visul aproape implinit este foarte strans; o diploma, un \”job\”, o masina, o Ileana Cosanzeana, o….casa! apoi, monotonie; unii, nu rezista si o iau de la inceput: o alta diploma, un alt job, o masina noua, o Ileana sanziana noua, o alta desertaciune! Undeva in strafundurile inimii, asemeni povestilor cu Fat-Frumos, baietii & barbatii, au ascunsa, in doze diferite, dorinta (universala) de aventura, de solidaritate, de lupte, de singuratate, de cuceriri, de libertate, de recuceriri.
Personajul principal feminin din romanul Baltagul, Vitoria Lipan, a inteles ca barbatul ei traia dupa un anume ritm al apropierii si al departarii, al venirii si al plecarii si si-a ajustat viata si asteptarile dupa aceasta intelegere a masculinitatii. Stia ca barbatul este ca un „bumerang”, trebuie sa-i dai drumul ca sa se intoarca inapoi.

Cu toate ca a trait multi ani in vreme de razboi, cu moartea la tot pasul, si deci riscul aventurii era la moda, Caleb a inteles ca batalia pentru o cetate greu de cucerit si inima unei Acsa este un factor motivator suficient de puternic pentru ca un suflet ca al lui Otniel sa intre in rezonanta. Probabil ca Otniel era satul de razboi, poate chiar plafonat de atata razboi. Dar, o noua misiune, o noua provocare, o noua motivatie, poate inaripa ceea ce parea ca prinde radacini, poate starni pasiuni ce hibernau, poate deschide zagazul unui entuziasm inimaginabil. Sufletul masculin are nevoie, periodic, de provocari, de retrageri, de cuceriri si recuceriri. Femininele intelepte pricep aceste adevaruri ascunse, isi ajusteaza asteptarile si coopereaza la cuceririle lor, devenind ele insele cetatile ce trebuiesc recucerite si frumusetile ce trebuiesc descoperite si redescoperite.

Mersul lumii acesteia dar si al contextului bisericesc contribuie la domesticirea si sterilitatea sufletului masculin; de departe, se doreste un barbat bun, docil, cuminte, supus, calm, decent, disponibil, predictibil, dar, de aproape, el este unul ofilit, sacrificial, casnic, sters. Barbatii extreme nu sunt de dorit, adica reci sau in clocot, ci se prefera cei caldicei, standard, numai buni de tinut si intretinut in biserica, ideali pentru legumizare si conservare. Caleb ne spune ca focul inimii se poate stinge…dar se poate si reaprinde! La orizontul bisericii se prefigureza un ,,Debir’’, o noua locatie, un loc pe care va trebui sa-l “cucerim”. Otniel se gandeste ca provocarea credintei si rasplatirea este suficient de mare ca sa merite riscul aventurii.

Prizonierii timpului…

Notele muzicale navigau din plisc în plisc neprinse încă după gratiile portativului lui Iubal (străbunicul lui Mozart) şi închise cu cheia sol. Florile primei primăveri îşi instalau domiciliul cu acte de flotant pe crengile copacilor edenici. Animalele stăteau la coadă pentru a-şi ridica buletinele cu nume şi cod numeric personal de la primul funcţionar, Adam.

Gazeta Edenică anunţa pe prima pagină marea nuntă ce va avea loc imediat ce se va trezi Adam din anestezie. Întreaga natură aştepta cu nerăbdare momentul. Adam, cu ochii bulbucaţi de somn, se trezi instantaneu când în faţa lui apăru Eva, adusă la braţ de TATA. Pământul proaspăt pus pe oase începu să-i tremure de emoţii. Prin stomacul vegetarian simţi furnicături. Pulsul crescu de parcă s-ar fi luat la întrecere cu Gabriela Szabo. Singurătatea ce-i dădea târcoale până atunci se ascunse prin tufişuri, neieşind decât în secolul din care scriu acum.

Cununaţi de Creator, se retrăgeau în aplauzele frenetice ale cerului pentru a-şi face planuri cu privire la veşnicia de miere, la câţi copii o să aibă, câte etaje să deţină vila, ce terenuri să mai cumpere, cu ce „Merţan” galactic să se plimbe.

Între timp, florile copacilor îşi împachetau petalele sezoniere date afară de tupeul fructelor ce le izgonea cu parfum cu tot. Primele fructe coapte împodobeau copacii, transformând întreaga grădină într-o expoziţie a fructelor nepoluate. Cireşii mândri îşi etalau comorile nefurate încă de Nică a lu’ Ştefan a Petrei din satul Humuleşti.

Adam şi Eva, îndrăgostiţii grădinii, trăiau clocotind de fericire, mâncând fructe gratis coapte pe crengi şi nu pe TIR-uri, mici de lobodă prăjiţi, salam de Eden vegetal fără E-uri. Toate acestea şi multe altele oferite din belşug de Părintele Creator, Părinte cu care se plimbau seară de seară, stând la taclale pe malurile râurilor, admirând împreună concertul de laudă izbucnit atunci când păsările cocoţate-n sălcii Îl vedeau pe TATA.

Trăiau, şi-ar fi trăit mult şi bine până la adânci tinereţi, şi-am fi trăit şi noi în Carpaţii noştri dacă TATĂL iubitor nu ar fi ridicat din iarba proaspătă a Edenului un fruct muşcat de două ori, semn al neascultării ce avea să deschidă morţii, poarta universului. Moartea invadă grădina bombardând-o cu secunde şi minute, închizând omenirea în temniţa timpului. Timpul nemilos ară primele brazde în ţărâna primilor oameni… De atunci ară întruna, lăsând riduri ce încercăm să le ascundem sub falsul fondului de ten ce urmează să ne de-a de gol la prima ploaie.

Încercăm toate leacurile, şi băbeşti şi nebăbeşti, doar pentru a mai convinge tinereţea să mai zăbovească în casa noastră, dar ea trece brăzdând pământul trupului, lăsându-ne năuci în gara vieţii cu pozele tinereţii în mână, poze ce parcă privesc nostalgice la imaginea bătrânului ce-ncepe a lăcrima privindu-le.

Consumăm timpul sau timpul ne consumă. Născându-ne păşim în timp şi spaţiu când puteam să păşim doar în spaţiu la umbra vreunui salcâm mioritic, fără să mai scrie pe buletinele noastre datele de naştere.

Intrăm în lume plângând prin vreun salon al secţiei „maternitate” şi ieşim tot plângând prin morga de la subsolul spitalului, iar perioada de timp scursă între cele două plânsete se cheamă viaţă. Viaţă, ce nu-i altceva decât o bezmetică alergare pe coridoare împuţite după seringi şi perfuzii de fericire deşartă când, de fapt, Fericirea e acolo unde ticăitul enervant al neobositului ceas nu se mai aude.

Pe crucile din cimitirele omenirii stă scris „născut” şi „decedat”, fie că e mormântul lui Napoleon, cruciatul Gautier cel fără de Avere sau baba Ioana a lu’ „cisternă” ce muri chiar de parastasu’ răposatului.

Doar pe-o singură cruce din istorie scrie „născut” „decedat” şi „înviat”, făcând-o pe moarte să-şi rupă coasa în crucea Golgotei. În poarta Locuinţei Morţii, nisipul fin al Galileei, căzut de pe picioarele ostenite ale Mântuitorului, stă ca o dovadă clară că Isus a pus piciorul în pragul Locuinţei Morţii, dându-i ceasul peste cap.

Cu ISUS de mână, moartea nu va fi decât o uşă veche, scârţiind de ciudă, prin care vom evada din puşcăria timpului.