Jurnalul unei saptamani mai neobisnuite

Duminică. Intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş. O mulţime de oameni Mă aclamă. Fals. E mijloc de campanie electorală şi de aceea nu cred nimic. Spre seară plâng. Văd Ierusalimul peste patruzeci de ani dărâmat şi Templul făcut una cu pământul.

Luni. Venit din Betania. Mi se face foame. Smochinul la care Mă duc îmi rânjeşte în nas, spunându-Mi că nu-i vremea rodirii. Îl blestem şi se usucă pentru că vremea rodirii e la timp şi ne la timp. Spre seară curăţ Templul de afacerişti pentru a doua şi ultima oară. Nici o şansă ca să înţeleagă oamenii că sacrul şi profanul trebuie despărţite.

Marţi. Încă o confruntare cu fariseii. Mi-e scârbă pentru că falsitatea religioasă e cea mai rea dintre toate. Nişte greci vor să Mă vadă. Oamenii înainte de programe şi biserici, vor să Mă vadă. Asta-i lucru bun.

Miercuri. Mă odihnesc în Betania, cu Maria, Marta şi Lazăr.

Joi şi vineri. Spăl picioarele ucenicilor. Mă împărtăşesc cu ei, mă rog până pe la 12 noaptea. De la 1 la 4 Mă mai rog şi în Ghetismani. Apoi, Iuda mă sărută şi ceilalţi Mă scuipă şi pălmuiesc. La 9 dimineaţa, cu trupul zdrenţuit de bici şi cu cununa de spini pe cap, Mă pun pe cruce. După ce mântuiesc un tâlhar, Îmi dau duhul pe la 5 după masă.

Sâmbăta. Prin locuinţa morţilor, transferându-i pe cei drepţi în cer. Unii au făcut un mic popas prin Ierusalim.

Dimineaţa. Sunt înviat de Duhul Sfânt trimis de Tatăl şi Mă arat Mariei. Acum alerg spre Emaus pentru că sunt doi dezorientaţi pe drum. Spre seară Mă voi întoarce în Ierusalim să înfiinţez biserica Mea. Zi încărcată…

Advertisements

De treci codrii de pastramă

Copacii, iarba şi florile găsesc zilele acestea, dominaţi de ideea răzbunării, că amploarea primăverii nu mai poate fi pusă la îndoială. Radioul judecă, fără apel, orice idee de ploaie, potrivit cu muzica lui “Zdob şi Zdub”, care mărturiseşte despre obrazul neîntinat al ţării şi bucuria de a trăi.

Aşa cum ne-am obişnuit, sărbătorirea Paştelor, la temperatura de imaginaţie a românului, mimează an de an o credinţă arzătoare, continuând în babilonia de după Înviere, ce pluteşte cu graţie pe apele transparente ale dezinteresului general.

De multe ori, în segmentul acestor reprezentări banale, Sărbătoarea Învierii poate părea naivă, precum o joacă de copii, din care nu pot lipsi ouăle cu salmonelă, ştirile de la ora cinci şi mărturisirea credinţei cu pumnul.

Îmbogăţite până la exces, mesele tradiţionale, te confiscă instantaneu într-o adiere de basm, de care cu greu te mai poţi dezbrăca. La scurt timp apar şi primele vocalize de intoxicare, acestora făcându-le concurenţă doar ospeţele de la curtea lui Nero. Nişte beţivi se produc în versuri otrăviţi cu votcă în faţa statuii lui George Coşbuc, care dacă ar putea vorbi, săracul ar spune tuturor cât se simte de stânjenit. Iar dacă totul s-ar opri aici, ar fi bine.

Pe un deal numit Golgota, cel mai minunat loc de pe pământ, Isus şi-a isprăvit lucrarea. A suferit mult în apărarea opiniilor Celui ce L-a trimis. După ce a dat vedere orbilor, viaţă morţilor şi iertare păcătoşilor a îndurat un prezent greu în vederea unui viitor mai bun. S-a târât la cruce biciuit de unii, care abia aşteptau să-şi piardă minţile.

A fost convins că n-a cucerit lumea nici cu diamante, nici cu seducţia ambalajului gol pe dinăuntru. Astăzi vrea să fie sărbătorit într-un chip deosebit de simplu, ca tu să înţelegi lămurit că nimic nu este mai scump decât ceea ce primeşti pe gratis.

La o saptamana dupa

Experienta Once Upon a Cross a fost una divina. Cerul ne-a ascultat rugaciunile toate. Imi aduc aminte ca abia imi puteam stapani bucuria atunci cand am intrat pe scena, si nu exista nici un fel de tensiune care sa ne blocheze inchinarea ce urma. Pentru ca terenul era deja pregatit cu multe saptamani dinainte, spiritual vorbind. In seara aceea, si apoi duminica toata ziua, am celebrat mila lui Dumnezeu aratata la cruce, prin cantare. Pentru mine personal a fost o experienta de cercetare si examinare, in care Domnul Isus ne-a binecuvantat cu prezenta lui glorioasa. Cantarile noastre nu au creat adevarul, nici macar nu l`au dezvaluit. Imi permit sa spun asta, pentru ca tot ce am facu a fost sa il celebram. Dumnezeu face un lucru, iar omul il canta. Dumnezeu vorbeste, asa cum a facut-o celor 700 de oameni, pe care i`am simtit implicati in semnificatia cantarilor, iar cantarea este ecoul muzical al vocii Lui. Duminica dimineata in biserica, a fost o atmosfera mult mai calda, nu existau reflectoarele care sa ne orbeasca si sa nu putem avea contact vizual cu biserica plina de frati si de iubire. Niciodata nu am inteles mai bine ca inchinarea particulara da o noua dimensiune inchinarii publice. Serile de pregatire pe genunchi al acestui proiect a dat roade, si am vazut`o in ochii celor prezenti, al celor din orchestra si din cor. Ma rog ca legaturile dezvoltate intre noi sa ramana solide si sa creasca. Cu sufletele voastre mari, lupta cu portile locuintei mortilor e mai usoara.
M-am trezit a doua zi buimac si fara bicicleta, si stiam ca nimic nu a fost un vis. Imaginile inca mai persista in memoria noastra, alimentand un sentiment de nostalgie, in timp ce ne conectam din nou la realitatile zilnice. Mi-e dor de noi.
Tarie si onoare !

Sărăcia care imbogăţeşte

Matei 5:3 – „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor.

Ani de zile am înţeles că săracul cu duhul e un fel de Forest Gump spiritual, dar nu numai, crezând că Dumnezeu a făcut o nedreptate celui înzestrat cu un coeficient de inteligenţă mai mare. Consideram, copil fiind, că cerul va fi plin pentru că bisericile erau pline de asemenea oameni fericiţi.

De aceea nu l-am înţeles pe Pavel ce voia să spună cu „neavând nimic şi totuşi stăpânind toate lucrurile” şi mai ales cu „săraci, dar îmbogăţind pe alţii”. Poate ceva figuri de stil…

Săracul în duh sau cu duhul e omul nemulţumit spiritual. Într-o lume întoarsă pe dos, în care oamenii sunt nemulţumiţi material, dar foarte mulţumiţi de propria persoană, săracii în duh sunt excepţii luminoase.

Autosuficienţa spirituală este cancer în trupul bisericii. Laodiceea era biserica ce se credea bogată, fără să ducă lipsă de ceva şi asta i-a provocat rău lui Isus. Nu rău de mare sau de înălţime, ci rău de biserică, vertij şi stare de vomă.

Autosuficienţa împiedică creşterea, dezvoltarea viziunii, ideile inovatoare şi omul acela miroase a baltă stătută ca Moromete cu copiii fugiţi.

E greu să citeşti primele 9 capitole din 1 Cronici. Nu oricine are răbdarea necesară şi nici motivaţia aferentă, deşi ştie că nici un cuvânt de la Dumnezeu nu-i lipsit de putere. O înşiruire nesfârşită de oameni care parcă n-au avut altă menire decât să se nască la timp, să procreeze, apoi să iasă din scenă demni. În capitolul 4, un om sparge tiparele şi nu se mulţumeşte doar cu a trăi şi a muri.

Îşi dă seama Iaebeţ (1 Cronici 4:9, 10) că e sărac, că poate mai mult şi cere. Îşi depăşeşte condiţia unui trecut obscur, a unui nume apăsător şi vrea hotare mai largi şi le primeşte. Nici nu mai termină rugăciunea, pentru că Dumnezeu îl întrerupe când vede ce cere, grăbindu-Se să-i dea.

În loc să-I cerem lui Dumnezeu lucruri neperisabile, I le cerem pe cele vremelnice, deşi pe acestea le avem promise.

Ce hotare ţi-ar trebui întinse? Hotarul rugăciunii, pocăinţei, răbdării, dărniciei, părtăşiei, pentru că eşti tare sărac, deşi nu realizezi aceasta. Numai aşa poţi fi fericit. Înţelegând că totul ai primit, că eşti doar administrator, că ulei ai puţin în candelă, că timpul e aproape.

Va veni o vreme când de la cel ce crede că are, se va lua ca să nu mai aibă nimic.

Iar cei care n-au crezut că au, vor moşteni Împărăţia…

Jertfind jertfirea, jertfă

Iniţiativa lui Cain, primul om născut, de a aduce jertfă lui Dumnezeu are ca şi consecinţă stigmatul. Abel, fratele său mai mic, la prima vedere, imită iniţiativa lui Cain şi este bine primit de către Dumnezeu. De ce?

Răspunsul, secretul, nu stă nici în porumbul transformat genetic al lui Cain şi nici în Dolly cea clonată a lui Abel, pentru că fiecare din cei doi au adus ce aveau mai bun pentru Dumnezeu, dar ceea ce i-a diferenţiat a fost atitudinea inimii. Când Abel l-a văzut pe Cain că aduce jertfă lui Dumnezeu, a zis în inima lui: fratele meu face un lucru frumos pentru Dumnezeu aşa că merită să fac şi eu la fel pentru ca Dumnezeu să fie glorificat. Când Cain a văzut că Abel… şi Abel!?!, şi el aduce jertfă!?!, în inima lui s-a născut ideea concurenţei. Cain era sigur că el era pe podium. Avea toate atuurile: el avusese iniţiativa, bucatele lui miroseau aşa de bine, pe când Abel nu făcuse decât să-l imite şi, în plus, omorâse o oaie, cum ar putea Dumnezeu să aprobe un lucru aşa sângeros?

Abel a adus o jertfă şi a aşteptat îndurarea lui Dumnezeu. Cain a adus o jertfă, apoi a jertfit jertfa pe altarul faptelor.

Aşa s-au născut cele două mari religii contemporane: religia mântuirii prin jertfă şi religia faptelor.

Dumnezeu a privit spre inima lui Abel şi a văzut că are loc în ea, nimic altceva nu-l scotea pe Dumnezeu din inima lui Abel şi s-a bucurat că poate avea părtăşie cu Abel pentru că Abel a adus jertfa şi a lăsat-o să ardă de tot, eul lui Abel a fost nimicit, păcatul lui a fost mistuit şi relaţia lui cu Dumnezeu s-a restabilit, el s-a dezlipit de lume şi s-a contopit cu Dumnezeu. Abel era gata, el putea pleca oricând, şi nu avea nimic de regretat, nu avea de ce să privească în urmă. Jertfa arderii de tot l-a mistuit, ascunzându-l cu Hristos în Dumnezeu, şi Dumnezeu nu-i spune nici un cuvânt pentru că nu mai este nimic de spus, nu mai este nimic de adăugat, unirea este perfectă, intimitatea nu are nevoie de cuvinte.

Dumnezeu a privit spre inima lui Cain („om cu ajutorul lui Dumnezeu”) şi ar fi dorit să aibă un loc acolo, dar eul lui Cain se umflase aşa de mult că nu mai era loc de Dumnezeu. „Cain” face lucrurile cele mai atrăgătoare, faptele cele mai nobile, rugăciunile lui sunt cele mai lungi, cântarea lui este demnă de un profesionist, dar toate satisfac doar orgoliul propriu, puterea ce mistuie, arderea de tot lipsind cu desăvârşire. Şi Dumnezeu îi vorbeşte lui Cain pentru că nu vrea să piară, aşa că îi trimite Cuvântul. „Şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1: 14).

Perfecţiunea jertfei lui Hristos, arderea Lui de tot, ne dă şansa de a ne restabili relaţia distrusă cu Tatăl. Păcatul ne-a despărţit de Dumnezeu, dar jertfa lui Hristos distruge, nimiceşte păcatul şi ne reuneşte cu Dumnezeu.

Cain a jertfit jertfa, a terfelit Cuvântul şi s-a despărţit de Dumnezeu, ajungând robul păcatului, stigmatizat pentru eternitate.

Orice jertfă ce-o aducem înaintea lui Dumnezeu trebuie să fie ca o ardere de tot care să ne unească cu Dumnezeu, trebuie să fie ca o adevărată închinare şi exprimare a dragostei noastre pentru El, pentru că jertfa lui Hristos este exprimarea dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Fie ca jertfa noastră să declanşeze minunile lui Dumnezeu, aşa cum atunci când Avraam era pregătit să-l jertfească pe Isaac, printr-o minune, a apărut un berbece care a fost jertfit în locul copilului şi apoi binecuvântările lui Dumnezeu să curgă în vieţile noastre, aşa cum i-au fost promise lui Avraam: “Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” (Genesa 22:16-18)