Cand Visele se Implinesc. (ERIC & LESLIE LUDY)

 

Ziua in care s-a implinit un vis

Data viitoare cand veti fi martorii triumfului iubirii, faceti-mi o favoare si ganditi-va la domnul Vale. Cu cinci ani in urma, l-am vazut pe batranul domn Vale schiopatand in lumina apusului de soare, cu bastonul intr-o mana si cu valiza plina de amintiri in cealalta mana. N-a ramas multa vreme—doar atat cat sa nu fie dat uitarii niciodata. Nici acum nu stiu prea bine ce era cu el, dar stiu ca batranul Vale avea ceva deosebit.
Cei mai multi dintre ei vorbesc cu accent britanic si miros a tutun de pipa. Dar Vale nu vorbea doar, el canta fiecare cuvant si suna de parca ar fi fost Julio Iglesias invesmantat in aripi de inger. Cei mai multi vin cu un aer pompos si cu nasul pe sus. Sunt negresit morocanosi si nu au nici macar decenta de a zambi si de a da mana. Dar domnul Vale era altfel. A intrat in viata mea cu toata pasiunea unui scolar legat la ochi care se clatina pe picioare la prima lui pinata. S-a strecurat in camera mea si m-a trezit cu un ras sanatos, a insfacat mica sa ghitara spaniola si mi-a cantat cea mai zgomotoasa si mai sincera versiune a melodiei cantecului “Vamos a Celebrar” (“Hai sa sarbatorim”) pe care am auzit-o vreodata.
Cei mai multi dintre ei vin si pleaca, semneaza condica de venire si de plecare, fara a lasa vreodata o alta amintire in urma lor, in afara de dezordine si de faptul ca pleaca in mod convenabil, lasandu-le inlocuitorilor lor sarcina de a face ordine. Vale a venit nu doar ca sa atarne in cuierul timpului un semn de amintire a existentei sale, ci ca sa schimbe istoria—sa aiba un impact atat de puternic, incat sa nu poata fi niciodata uitat.
Vale iubea viata. Stia ca viata este doar o suflare. Asa ca a venit sa raspandeasca stralucire, sa strecoare mai mult coriandru in fiecare chimichanga*, sa sufle in fluier si sa faca fiecare sarut sa dureze mai mult.
Am stiut de cum l-am vazut ca vremea lui va fi scurta. Imbatranea rapid. Dar, desi isi traia ultimele ore, aceasta nu-l impiedica sa stoarca viata de toata savoarea ei. Avea o misiune si nimic nu-l putea impiedica sa si-o indeplineasca. Ochii sai mari, albastri, iradiau stralucire si pareau sa spuna: “Acum este momentul, Eric!”
Vale m-a facut sa rad de la bun inceput. M-a facut si sa plang. N-am plans foarte mult, dar ceva din dragostea sa plina de afectiune si din bucuria sa inexprimabila m-a impresionat mai mult decat orice altceva pana atunci.
“Eric, te-ai rugat sa vin si iata-ma in sfarsit!” Accentul sau spaniol era plin de gentilete si de emotie. Mi-a atins cu delicatete barbia si mi-a spus plin de emotie: “Te-ai gandit vreodata in cele mai nebunesti vise ale tale ca voi arata asa?”
Dupa douazeci si trei de ani in care am visat si mi-am imaginat cum va fi—am vazut in filme sau am citit despre aceasta aproape ori de cate ori am pus mana pe un ziar, o revista, o carte—Ziua mea a sosit, cu sombrero si cu tot restul.
Dumnezeu l-a creat pe domnul Vale cu un singur scop: menirea vietii sale era sa decoreze scena pentru cea mai frumoasa si pretioasa poveste de dragoste. Si nu numai ca si-a facut foarte bine treaba, dar a fost si cel mai bun din cati am vazut vreodata. A fost un arcas mai bun decat Cupidon si un director de scena mai bun decat oricare altul din istoria Hollywoodului. Am petrecut cu el doar o zi, desi astepta inca dinainte de a ma naste eu sa imi pregateasca aceasta minunata fiesta.
In acea seara tarzie, chiar inainte de trecerea lui dincolo, l-am vazut pentru ultima oara. Musafirii plecasera, iar eu culegeam cu grija nenumaratele boabe de orez care se prinsesera in parul meu carliontat, cand l-am zarit privindu-ma melancolic si mi-a soptit la ureche:
“Amigo”, a spus el incet, “astazi Dumnezeu ti-a dat ceva ce banii nu pot cumpara”. Cu lacrimile siroind pe obrajii sai imbatraniti, s-a aplecat si m-a sarutat pe frunte. “Sa nu uiti niciodata ce a facut Dumnezeu pentru tine. Si sa ai grija de printesa ta.” Si cu aceasta, a dat sa plece.
“Stati putin!”, am spus. “Nici macar nu stiu cum va numiti!”
S-a oprit putin, apoi a raspuns: “O, scuza-ma, nu stiai? Sunt Ziua in care s-a implinit un vis.” Si cu aceasta si-a pus cu grija sombrero-ul pe capul alb, si-a luat bastonul si valiza plina cu amintiri si s-a indreptat spre usa.
Dar apoi, inainte sa paseasca spre cerul de culoare purpurie al serii, s-a intors si, cu acea licarire in ochi, mi-a strigat: “Amigo, poti sa-mi spui Vale la Pena.”
“Dar, domnule, ma scuzati… nu stiu spaniola.”
A ras usor si mi-a spus cu toata dulceata unei sopaipilla pline de miere: “Dragul meu prieten, inseamna pur si simplu «merita tot efortul».”
Ce nume perfect! Ani in sir asteptasem aceasta Zi. Ziua iubirii mele. Ziua triumfului meu. Ziua mea de fericire-n casnicie. De nenumarate ori am crezut ca nu voi reusi niciodata si, iata-ma acolo, privind cum aceasta. Zi unica a vietii mele se stinge in noapte. O lacrima mi s-a prelins pe obraz. Ce zi!
“Multumesc, Doamne!” am soptit cu un zambet pe fata umeda. “Nu voi uita niciodata… niciodata!”

Copiii stiu sa viseze. Dar, pe masura ce crestem, invatam repede sa nu acordam prea mult credit concluziilor de genul “au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Odata ca niciodata am crezut cu inocenta ca o viata dificila are neaparat un final de poveste. Dar maturizandu-ne si devenind mai sofisticati, incetam adesea sa credem in cerul care ne asteapta la sfarsitul cursei si, in mod ciudat, ajungem sa credem doar in iadul in care ne zbatem de-a lungul zilei.
Asa cum spunea un prieten de-al meu din facultate, dezamagit si resemnat: “Iadul pare foarte tentant in comparatie cu ceea ce ma asteapta in aceasta viata.” Cand suntem dezamagiti, apelam repede la cea mai la indemana ideologie ca sa facem din ea o armura protectoare, asa incat dezamagirea sa nu ne mai raneasca vreodata. Incetam sa mai traim pentru ceva frumos—si incepem sa acceptam ceva mediocru.
In dragoste, incetam sa traim pentru “o poveste cu final fericit” si incepem sa ne multumim cu “nemernici care urmaresc un singur lucru” si flirturi prin care vrem doar “sa ne simtim bine intr-o seara”.
Povestea care urmeaza este calatoria pe care am facut-o noi in cautarea a ceva frumos in aceasta lume a dezamagirii si a suferintei. Iar ceea ce am descoperit nu ne poate fi luat niciodata, pentru ca ceea ce am descoperit a fost speranta. Speranta in mijlocul unei lumi care ne-a dezinformat spunandu-ne ca am evoluat din supa primordiala si ca Dumnezeu a murit o data cu polka in 1960. Ceea ce am gasit noi a fost pacea. Bucuria. Am gasit o dragoste care ne-a privit in ochi si ne-a ajutat sa infruntam durerea, astfel incat sa castigam premiul la capatul drumului.
Eu si Les am descoperit suferinta de care in mod inevitabil te lovesti cand apuci un drum mai putin umblat, dar am descoperit si premiul. Am gasit necazurile, dar l-am descoperit si pe Dumnezeu, care preschimba necazurile noastre in victorii glorioase. Am gasit singuratate, dar am gasit si minunea unor relatii sincere si pline de sensibilitate. De-a lungul drumului am descoperit un secret extraordinar—secretul de a desfereca visele.
Fie ca aceasta poveste sa va dea speranta. Sa va ridice barbia si sa readuca o scanteie de viziune in ochii vostri si visele cerului in inima. Fie ca Dumnezeu sa va reaminteasca ce mare este El, asa cum mi-a reamintit si mie, intr-o zi cand parul imi era plin de orez si bucuria imi umplea inima.
Credeti-ma, dragostea adevarata merita tot efortul pe care il cer rabdarea si perseverenta. Va trebui sa descoperiti aceasta voi insiva, dar chiar si un lucru atat de simplu cum este un sarut devine de neuitat si nepretuit cand Autorul dragostei scrie scenariul povestii de dragoste. Sa va spun un lucru: Dumnezeu este intotdeauna pe aproap
e… cand visele se implinesc.

 

Advertisements

the I HEART revolution…(a message from Joel Houston)

I have a t-shirt.. it has an “I” which I’m thinking is in particular reference to the person bearing the garment.. a heart – which has accordingly become the universal symbol for love.. and an “N standing along side a Y” – which is intended to refer specifically to the city of New York as opposed to other acronymic possibilities such as “nebulous youth” or “ned’s yaught”

Now I just like the t-shirt.. but the truth is; i heart ny.. I really do.. it’s an incredible city; the skyline.. the lights.. the landmarks.. the frenetic pace of it all with it’s orchestra of sirens, car horns and life in motion.. a statue called liberty? Banana coloured taxis.. the sky lost amongst scrapers.. and in the midst of it all a jungle within a jungle pretending to be a park.. I love it.. there’s intrigue and character to be found around every corner.. it’s a city of a thousand personalities.. a cocktail of cultures and colours fused together to create a landscape that in many ways has become a symbol of the modern era.. but what makes new york new york.. and what I love most about the place; is the people.. they are in truth it’s definition.. they are the movement, the energy, the life within the structures.. they are the landscape the sound-scape.. the history and the future.. they are ny.. and they are what I heart..

see the world is a place made up of places.. and every place has a history.. and every place’s history is reflected in what becomes it’s culture.. and culture itself is defined through its people.. and the people; well, they are the future… and the future is now..

so then – looking at it in the same light but from the other side of the room; at this moment in history, we are the people in the places.. and we are the ones defining cultures.. and we are the ones creating history.. and so the question must be asked…. If we are the future; how’s it gonna look..??

I don’t know about you.. but if our generation is remembered for ipods, myspace, and youtube we missed it.. if history speaks of our generation as self indulgent pioneers of the digital age, reality television and purpose built celebrity we’ll have failed.. the world will change by itself.. for better or for worse.. it changes daily.. but who will be the ones to shape it.. and how will it look?

in and of itself revolution is neither good or bad.. revolution represents change.. a shift in culture.. History is marked by revolutions.. social and political.. some have represented victory, freedom and justice, however on the flip-side.. too many have become infamous representations of despair, oppression and injustice.. all it takes for evil to prosper is for good men to do nothing.. for the church – the hands and feet of Jesus and His plan for the salvation of this big, broken sphere of dirt, water and life we temporarily call home, this has never sounded with more urgency.. it’s time for a revolution.. fuelled by a dissatisfaction with self-centred living and complacent faith.. driven by a desire for truth, love and justice..

that’s what this is all about…
every generation needs a revolution.. and this one needs to look, sound, walk and breathe like love..

it’s not a new concept.. it’s an eternal concept.. it’s the reason we are alive.. it’s the fundemental call of what it means to be a follower of Christ..

Love God.. love people.. that’s it.. that’s the revolution.. revolutionary I know.. but if we understand what that means.. if we get it.. if we establish in our thinking how that looks.. and we start living it.. we will change the world.. it’s not so much about the big stuff.. it’s just about the stuff.. it’s about the people in the places being the answer – in the places.. and together; becoming the answer to the big stuff.. it’s about your backyard.. it’s about my backyard..

The world has watered love down to slogans and t-shirts.. lollipop pop songs and popcorn munching excursions in visual indulgence… all of which are fine.. but we throw the word around.. we confuse it’s definition.. we diminish our understanding of God’s command.. love is the quintessential human emotion.. it is the desire of every human being to experience, and in turn express love.. and God himself IS love.. and he desires to be loved.. and who are the carriers of His spirit..?? it’s us…

So that’s the call.. that’s the mission.. that’s what this is all about..

A generation expressing their worship; moreso expressing their heart for worship in the action of love.. toward God.. and toward the world we live in.. and the people who inhabit it.. it’s not about highlighting the darkness.. it’s about becoming the light that diminishes the darkness.. it’s the gospel.. and it is now..
we’re all in this together..

((please note: this is not called ‘I heart revolution… we don’t love revolution.. we’re a part of a revolution fuelled by our love for God.. our love for life.. and our love for people.. it’s called “the I heart revolution..”))

“Cossi fan tutti”


“Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” (Ioan 3:20, 21)

Dacă stai mult cu lupii, ajungi să urlii ca ei. Urlii o dată, de două ori… adjudecat!

M-am săturat să tot explic că a copia la examene e păcat. Am obosit să aud creştini şcoleri sau studenţi zicând că e o încredinţare de-a mea şi să-mi încep hotărăt şi nevinovat argumentarea şi să nu apuc să o termin, fiindcă pur şi simplu le convine lor să nu fie păcat. E bine să fii nevinovat, dar mai trebuie şi putină viclenie de şarpe, fiindcă doar nevinovat, sfârşitul e de martir împuns de vacă.

N-o să încep să îmi înşir argumentele aici, sau poate doar aşa, puţin, ca să mă stâmpăr. Profesorul înşelat, nota luată, o falsă reflectare a cunoştinţelor, formatul pus pe post de foaie de examen – fals şi uz de fals, o bursă furată pe ascuns, nişte colegi care s-au străduit mai mult şi s-au chiorât mai puţin, dezamăgiţi – toate făcute la întuneric, “căci e ruşine numai să spunem ce fac în ascuns”.

Adevărul e că e greu să ai nota în buzunarul din spate de la blugi, împachetată acordeon în palmă, lipită de timpan şi cu cerc de sârmă bobinată în jurul gâtului, ca o zgardă de câine robit, şi să nu o foloseşti.

La poarta cerului vor fi lăsate o grămadă de fiţuici şi formate cu poezia de acasă, fiindcă acolo se merge gol, nici măcar cu un hands-free încorporat, fiindcă nu ar avea cine să dicteze testul grilă cu “da” sau “nu” din Ioan 3:16.

Isus ştia că oamenii se uită la oameni şi de aceea a zis să fie lumină, să amintească de un Tată din cer. Şi de aceea nu mă mai risc să întreb “Ce ar face Isus?” pe cei care poartă banderole WWJD, fiindcă am primit răspuns: “Isus nu ştiu ce ar face dacă ar fi la un examen, dar Timotei ar copia din Biblie şi de la Pavel din foi de numa-numa”.

A judecat? Adjudecat!

Colivia

 

„Dumnezeu a iubit păsările şi a creat copacii. Oamenii au iubit păsările şi au creat coliviile.” Jaques Deval.

Mă simt tot mai apăsat de lipsa de spaţiu şi de lipsa de timp. Văduvit de idei şi singur, ca un urs ce nu se mai poate ridica din bârlog. Un fel de hibernare a minţii, cu sufletul amorţit, iar duhul incapabil de-a auzi cântecul de cocoş al vieţii. Mă simt în colivie…

Nu pentru păsări le-am creat. Ne-am aşezat noi înşine în ele. Bucuroşi de realizările noastre, le-am aurit. Ne-am făcut case care seamănă a colivii, ne-am închis uşa viselor. Mâncăm programat, iubim liniar, gândim în şabloane.

Hristos n-a creat o nouă religie că erau destule, ci a arătat o nouă cale. Dar calea fără colivie nu face doi bani, am zis, aşa că avem colivie. Obiceiuri, tradiţii, istorie. Ne mândrim cu vechimea religiei noastre ca şi cu vechimea unui vin sec. Nu ne mai închinăm liber, am pierdut bucuria pentru că n-am văzut canari fericiţi în colivie.

O colivie a copilăriei. „Să nu fugi că răceşti!” „Stai în casă să nu te bată copiii de ţigani!” „Uită-te ce mâini murdare ai!” „Hai că ai ore de pian, de franceză, lasă joaca!”

O colivie a şcolii cu meditaţii şi 8 ore pe zi, teme pentru acasă, bacuri măsluite şi facultăţi la care te trimit părinţii.

O colivie a tinereţii „Uită-te ce fustă are Adriana!” „Sunt plin de coşi!” Internet caffe, plimbări prin parcul mort, iubiri interzise, ore la care trebuie să fii acasă, prietenii trădate…

Colivia căsătoriei „Hai să mergem la mama că n-ai văzut-o pe soacră-ta de 10 zile.” „Numai tu nu mergi în Spania. Toţi câştigă bine, noi stăm în colivia de apartament.”

Colivia serviciului, a spondilozei, apoi moartea eliberatoare.

Nu-i pesimist? Nu! Vorbesc de dincolo. Nu închisoare a timpului, a spaţiului, nu frontiere în fericire. Iubiţi libertatea! Visaţi la ea, n-o căutaţi, pe pământ nu există.

Unde nu ne-au făcut alţii boxe, celule, colivii, cuşti, ne-am făcut noi înşine, că viaţa n-are haz neîngrădită.

Lumea e o mare grădină zoologică în care toţi stau cuminţi în cuşti şi latră la lună. Nu există vizitatori pentru că, spuneam, toată lumea e prezentă. Salutul nostru ar trebui să fie: „Să-ţi fie colivia suportabilă!”

Aştept ziua frângerii gratiilor şi a primului zbor liber. Aştept să-mi fac pernă dintr-un nor pufos…