Entry for January 30, 2008

Sustras conştient de la morala patogenă, cu 41 la pantof şi-o inimă stoarsă parcă de-un pumn nevăzut, am ajuns la spaima cugetărilor, trăncănind lucruri care nu pot fi descrise aici, fără a compromite prea pudica frazeologie.

Dimineaţa strănută cu aplomb, ameninţând cu roua ce udă din abundenţă iarba pipernicită de-o hărţuire nocturnă, secondată sublim de spiritul maliţios, specific ţinutului macabru a lui Dracula. Soarele cască licenţios, mânat de o dorinţă sălbatică într-un vacarm insolit, unde micii întreprinzători alergau nebuneşte spre Eldorado.

Vremea zbura şi nu era timp pentru lamentări. Graba ce pusese stăpânire pe masele de oameni, le confecţionase acestora aripi de hârtie creponată ca să zboare deasupra abisului, în care sălăşluiau cele patru fiare apocaliptice: banul, incultura, prostia şi ignoranţa. Efectele acestui zbor au fost şi sunt devastatoare…

Mă plimbam de-a lungul bulevardului şi smulgeam subit, fără a plăti preţul unei priviri cu sinuozităţi în sprânceană, nişte aplauze cu buletin de Sodoma şi Gomora. Erau fraţii care-şi iubeau aproapele. Peste drum, în apropierea unei plăcintării, două mămici îşi educau odraslele aliniate vestimentar după Cleopatra Stratan.

Două girafe, pichetate ici colo: în limbă, în sprânceană şi în nas cu flori de spân, se legănau într-un mers clocotitor, înălţate pe un postament sublim ce poartă impropriu numele de cizme.

Surorile noastre, îmbrăcate de la Kenvelo lăsau în urma lor o dâră de Coco Chanel, ce făcea pe junimea şcolară să exclame maiestuos: “Sora! Trupul meu te vrea”. “Frate, fie voia ta” răspundeau fetele.

Toaletele băieţilor prezentau mesaje rafinate punctând, cu mult sarcasm eul şi predispoziţia filozofică, rezultate dintr-o eventuală exfoliere cerebrală fără precedent. Astfel, deasupra pisoarului stă scris cu marker verde: “Viitorul e în mâna ta”.

Trecuseră vreo trei ani de pe vremea liceului. Astăzi îl găseam la fel de infect şi corupt în păcat. Cu părere de rău, templul lui Dumnezeu urma acelaşi traseu maladiv. Acum, mă aflam într-o biserică discreditată din pricina lufturilor sociale, a gafelor şi-a planării neîncetate deasupra liniştii pe care o aduce banul. Mă hrăneam din perfuzii de predici ce atrăgeau demenţial mulţimea către cult, nu către Cristos. Tabloul bisericesc îmi steriliza duhul şi aproape că mă mulţumeam să stau în bancă fără a-mi pune întrebări, crezând că drumul meu e unul al certitudinilor. Nu-mi rămânea decât să trec în revistă că fratele Giolgau, incomodat de gelozie şi-a tras un BMW seria 7, un adevărat aspirator de femei, iar sora Petronela, incomodată de pocăinţa părinţilor, a plecat în Spania pe aripile vântului.

Am trăit drama ca să mă aflu în biserică la o seară de tineret, unde un frate facilita adolescenţilor limite în prietenie pe care le pot stabili de comun acord. Am fost lovit de stupefacţie. Niciodată n-am văzut un tablou mai meschin, de-o manieră infamă şi-o forţă malefică atât de inflexibilă şi cotropitoare. N-am avut atunci puterea necesară pentru a protesta… am tăcut ca un fraier. Când mi-am deschis gura… când am deschis-o, m-am încuscrit cu oprobriul publicului care mi-a arătat dragostea de care aveam atâta nevoie, prelucrându-mă printr-un apelativ depreciabil exclamat odios: “Nebunule!”. Trăiam tragedia lui Petru din ziua Rusaliilor. Eram beţivanul matinal.

Într-un timp foarte scurt am pierdut prieteni. Pe stradă, în gară, prin parcuri sau pe internet primeam aceleaşi mesaje dobitoceşti… Am plătit scump această desprindere de politica defectuoasă a cultului şi de rutina elementară a căror tributar puteam să fiu. Am plătit cu clipe agonizante, cu batjocuri şi lovituri discrete aplicate barbar sub acoperirea Domnului Isus Cristos. Oare? Prostii!!! Nu voi regreta niciodată că între lume şi Cristos tot pe El l-am ales. Pocăinţa este un prezent continuu, pentru că este calea unui Dumnezeu continuu şi viu în vecii vecilor.

Fără de Dumnezeu nu eşti decât o unealtă docilă, o piesă infimă, purtată de Satan pe tabla de şah, nici la stânga, nici la dreapta, ci numai în diagonală. Prăpastia, infernul în care poţi cădea fără a avea drepturi, ci numai obligaţii imbecile, îţi va favoriza o aterizare pe măsura aripilor cu care zbori. Şi dacă sunt din hârtie creponată… Capcana cultului este şi va fi cea mai scârnavă armă de care diavolul se poate folosi ca să nască o biserică ce seamănă cu cetăţeanul turmentat. Umbrele de pocăiţi vor propovădui o Evanghelie a prosperităţii, vor interpreta Scriptura după poftele lor şi vor da vacanţă tinerilor, lăsându-i ca valurile vieţii să-i înghită pe nesimţite. Unde vă e capul oameni buni?

Cu bani cumperi hârtie igienică, sexul costă cât o veşnicie, flirtul şi telefonia mobilă îţi toarnă acid în suflet, înfrânarea poftelor e roadă a Duhului Sfânt, iar Dumnezeu rămâne acelaşi, ieri, azi şi în veci.

Cautare dupa goliciune

„Aşa vorbeşte Domnul: ‘Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine şi au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic?’” Ieremia 2:5

Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, ce rău am făcut Eu vreodată ca să le dau un motiv logic pentru a se depărta de Mine?

Această întrebare este foarte bună pentru acei membri ai bisericii care se simt ofensaţi foarte uşor şi dintre care mulţi au plecat din biserică spunând că “unul şi altul m-a nedreptăţit”, că “pastorul sau alţi membri ai bisericii m-au tratat nedrept, m-au ofensat”. Cred că singura noastră întrebare ar trebui să fie: Ce nedreptate aţi găsit în Dumnezeu, de v-aţi depărtat de El? Dacă tu şi cu mine am avea o relaţie apropiată, ai putea găsi motive să nu-mi vorbeşti cum ar trebui, ai putea găsi sute de motive pentru care să nu îmi fii loial, ai putea găsi motive pentru care să fii supărat pe mine sau dezamăgit; eu aş putea să-ţi dau tot felul de motive deoarece sunt un păcătos, sunt falimentar, sunt în luptă cu firea pamântească; dar ai putea găsi un motiv care să justifice depărtarea ta de Dumnezeu? Ai putea găsi măcar un singur motiv?

Aici trebuie să ne uităm la ceva mai adânc, şi anume: observ că printre creştini şi chiar în mine, în firea mea, noi nu putem spune că am găsit în Cuvant ceva care să nu îmi placă, eu nu aş putea spune că am găsit în Cuvant ceva care să mi se pară nedrept şi nu cred că există vreun creştin care să poată spune următoarele cuvinte cu privire la Cuvantul Domnului – Biblia: “cred că acest lucru nu este corect” sau “nu sunt de acord cu asta”, însă noi procedăm astfel în privinţa providenţei lui Dumnezeu, nu-i asa? Din toate cuvintele lui Dumnezeu, nu există nimic cu care să nu fim de acord, dar de multe ori noi nu acceptăm unele lucruri pe care Domnul le-a rânduit în viaţa noastră, ne luptăm împotriva lor, ne displac şi încercăm să ieşim din aceste situaţii; poate că este vorba de o problemă de sănătate care este rânduită de Dumnezeu, dirijată de El, o slăbiciune în viaţa noastră, o problemă în viaţa noastră pe care nu o dorim, astfel că ne luptăm împotriva ei, încercăm să o facem să dispară şi nu vrem să ne supunem providenţei lui Dumnezeu. Sau poate că e vorba de pierderea unei persoane pe care am iubit-o, de pierderea unui privilegiu sau a unui dar care ne-a fost luat brusc, iar noi ne mâniem şi ne întrebăm de ce? De ce? De ce? Mulţi dintre noi nu am putea afirma că este vreo nedreptate în Dumnezeu, însă de multe ori ne plângem în privinţa voiei Lui pentru noi în loc să ne odihnim în această voie, în Providenţa Lui.

Cu câteva săptămâni în urmă vorbeam cu un pastor referitor la providenţa lui Dumnezeu. Pastorul acesta era paralizat de la gât în jos şi spunea: “La 16 ani eram un bun atlet, foarte inalt, căpitan al echipei de fotbal şi de basebal, dar într-o zi am observat că picioarele mele au început să slăbească”; apoi, la scurt timp, la câteva săptămâni şi-a pierdut capacitatea de a-şi mişca întreg corpul. Aţi crede că asta ar fi de ajuns, nu-i aşa? Însă anul trecut, băiatul lui de 22 ani, la fel de puternic ca şi el, a avut un accident de maşină şi a paralizat de la gât în jos. Iar acest pastor spunea: “ce aş putea sa fac? Să mă răzvrătesc?” Şi a început să citeze din cartea Iov, din ultimele capitole. “Să vorbesc eu împotriva acestui Dumnezeu?”

De multe ori, Dumnezeu va face lucruri pe care dacă le privim din partea aceasta a veşniciei, ele vor avea semnul întrebării şi vom încerca să găsim motive pentru care aceste lucruri nu ar fi trebuit să se întâmple, dar când ajungem la miezul problemei, putem noi să avem încredere în Dumnezeu? Ne putem noi odihni în El, în cine este El şi în ce a rânduit El pentru noi?

Thomas Watson spunea că unul dintre cele mai bune mijloace de a-L glorifica pe Dumnezeu este să acceptăm cu bucurie providenţa Lui în viaţa noastră, să-o acceptăm plini de pace. Probabil vei spune că poţi face acest lucru acum, pentru că eşti creştin, dar atunci când erai departe de El nu ai fi putut spune aşa ceva. Crezi că cei pierduţi nu se află sub providenţa lui Dumnezeu? Orice lucru din viaţa ta este providenţa lui Dumnezeu şi nu este nici o nedreptate în Dumnezeu.

Un alt lucru foarte important pentru mine din acest verset este “au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic, goi”. Când cineva vine la mine şi îmi spune că se simte gol, îl întreb: ”umbli dupa nimicuri?”. Ce înseamnă să mergi după nimicuri? Cred că Domnul Isus este cel care clarifică cel mai bine Vechiul Testament. El a spus: ”Eu am o mâncare de mâncat pe care voi nu o cunoaşteţi. Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui Meu care M-a trimis”. Domnul Isus a fost sărac, a suferit multe lucruri, dar nu S-a simţit niciodată gol. De ce? Pentru că El nu a umblat niciodată după goliciune, nu a umblat după nimicuri. De ce nu a făcut aşa ceva niciodată? Deoarece El a umblat întotdeauna dupa voia Tatalui. Trebuie să fim foarte atenţi deoarece în biserică există unii oameni a căror teologie este definită de erezie. Ce vreau să spun este că un eretic va spune întotdeauna lucruri greşite despre Duhul Sfânt şi din această cauză noi apucăm fugind în altă direcţie sau ne este teamă de Duhul Sfânt. Alţii vorbesc despre promisiuni ale lui Dumnezeu care nu sunt decât presupuneri, astfel că noi nici nu mai credem promisiunile lui Dumnezeu. Aş vrea să ştiţi că Dumnezeu ne promite plinătate şi, din câte înţeleg eu, din Scriptură, El promite o plinătate constantă. El nu ne făgăduieşte o viaţă uşoară sau lungă, ci ne promite încercări şi persecuţie – în cazul în care suntem evlavioşi, ne promite multe lucruri grele, dar nu spune niciodată: “Vă voi lăsa goi”. De aceea, poti conta pe faptul că dacă te simti gol pe dinăuntru, aceasta este din cauză că umbli după nimicuri.

Eşti gol? S-ar putea să umbli după nimicuri. Poate că vei spune: “Dar studiez Cuvântul, studiez teologia…” Cu toate acestea, poţi fi gol. Poţi fi gol dacă persoana lui Isus nu este centrul a tot ceea ce faci. Nu uitaţi că un cuvânt (adevarat) al lui Dumenzeu, nu poate fi separat de Dumnezeul Cuvântului. Aceasta este o persoană. Eu nu pot să preţuiesc scrisorile de dragoste ale soţiei mele şi să o ignor pe ea – persoana în cauză. Nu pot preţui promisiunile şi să ignor Persoana. Putem avea o căutare după lucruri bune, religioase, dar nu o căutare după Isus şi astfel, devenim goi. Eşti gol? Atunci goliciunea ta de datorează faptului că umbli după nimicuri. Şi este vorba de o goliciune religioasă. Căutare după goliciune religioasă. Căutare dupa goliciune…

Paul Washer
AMEN brother!

Nevoia de sfinţi geniali

Simone Weil zicea, undeva, că lumea de azi are nevoie de sfinţi care să aibă geniu. Cuvinte grele pentru o adunare de sfinţi tăcuţi şi apatici, mulţumiţi cu uşa raiului închisă imediat în spatele lor, ca uşa autobuzului 12 cu care o viaţă au plecat spre serviciu.

Suferim de lipsa ideilor noi, iar liturghia a apărut din cauza sfinţilor cu coeficientul de inteligenţă smerit. Sunt de acord că primul sens în limba latină a cuvântului mediocru e cale de mijloc, dar istoria biblică nu s-a făcut cu sfinţi cuminţi şi aşezaţi.

Petru sărind din barcă, Ioan Botezătorul în temniţă, Barnaba vânzându-şi ogorul, Pavel predicând în Areopag, nu dovedesc o sfinţenie normală.

Viaţa spirituală e ceva mai mult decât mersul la biserică, înţepenitul în bancă, bătaia pe amvon şi funcţii de „conducere”, cântatul în grupul de laudă şi închinare, ochi închişi, mâini ridicate şi batic de naylon.

Mai recunosc şi faptul că fără adevărul revelat, intelectul e neputincios, dar atunci înseamnă că în jurul nostru e puţin adevăr revelat.

Orice ieşire din decor enervează pentru că jigneşte marea masă sfântă când de fapt fiecare fărâmă de lumină în plus ar trebui să bucure pe toţi cei ce formează marea familie a lui Dumnezeu.

Toate trezirile spirituale s-au făcut cu oameni sclipitori chiar dacă au fost mineri în Ţara Galilor pentru că geniul n-are de-a face cu pantalonii rupţi prin universităţi.

Haidem să ne rugăm toţi sfinţii obişnuiţi pentru ca România să eclozeze măcar doi sfinţi cu geniu în anul care ne stă în faţă.

57 de centi…

O fetita suspina langa cladirea unei mici biserici de unde fusese trimisa inapoi pentru ca era prea aglomerata. “Nu mai pot merge la Scoala Duminicala”, se planse ea pastorului cand acesta trecu pe langa ea. Vazandu-i infatisarea saracacioasa, neingrjita, pastorul intelese adevaratul motivul si, luand-o de mana, o duse inauntru si ii gasi un loc la Scoala Duminicala. Copila a fost asa de marcata incat, in seara aceea, a mers la culcare gandindu-se la copiii care nu aveau un loc in care sa se inchine lui Isus. Doi ani mai tarziu, fetita zacea moarta intr-un apartament inchiriat din cladirile locuite de cei saraci si parintii au chemat pastorul cu inima buna, care fusese prietenos cu fiica lor, ca sa faca ultimele aranjamente. In timp ce sarmanul ei trup era mutat, au gasit un portofel uzat si mototolit care parea ca fusese gasit la gunoi. Inauntru erau 57 de centi si un biletel mazgalit cu scrisul unui copil care spunea: “Acesti bani sunt pentru a ajuta la transformarea micii biserici intr-una mai mare pentru ca mai multi copii sa poata merge la Scoala Duminicala.”

Timp de doi ani, ea economisise pentru acest dar din dragoste. Cand pastorul a citit acea nota, cu ochii in lacrimi, a stiut imediat ce va face. Cu acel biletel si cu portofelul acela rosu, crapat, a mers la amvon si a istorisit povestea iubirii ei neegoiste si devotate. Si-a provocat diaconii sa stranga destui bani pentru o cladire mai incapatoare.

Dar povestirea nu se termina aici! Un ziar a relatat aceasta istorie si articolul a fost citit de un agent de vanzari imobiliare care le-a oferit un teren ce valora mai multe mii de dolari. Cand i s-a spus ca biserica nu poate plati asa de mult, el li l-a oferit pentru 57 de centi!
Membrii bisericii au facut mari subscrieri. Au sosit cecuri de aproape si de departe. In cinci ani, darul fetitei crescuse la 250.000$, o suma enorma pentru acel timp (cam pe la inceputul secolului). Dragostea ei neegoista a produs dobanzi uriase.

Cand ajungeti prin Philadelphia, treceti pe la Biserica Baptista Temple, care are 3300 de locuri si pe la Universitatea Temple, unde invata sute de studenti. Vizitati deasemenea si spitalul Bunul Samaritean si cladirea Scolii Duminicale care poate gazdui sute de elevi, asa ca nici unul din copiii din imprejurimi nu va fi lasat vreodata pe afara in timpul Scolii Duminicale.
Intr-una din camerele acestei cladiri poate fi vazut portretul fetitei ai carei 57 de centi, economisiti cu sacrificiu, au creat aceasta remarcabila istorie. Alaturi este portretul pastorului ei plin de bunatate, Dr. Russel H. Conwell, autorul cartii “Acri de diamant”.

Este o intamplare adevarata, care arata CE POATE FACE DUmnezeu cu 57 de centi. wow
May you not forget the infinite possibilities that are born of faith:)

Cocoşii trădării..

E dimineaţă de ianuarie înfrigurat. Zorile dimineţii fugăresc solii nopţii prin livezile îngheţate ale satului. Pământurile umblătoare, purtătoare de gânduri, îşi savurează, încă din plin, dulcele somn al dimineţii.

Natura cucăie şi ea încleştată în temniţa îngheţului. Până şi focul din sobă, cu flăcările obosite din tura de noapte, adormi asfixiat în propriu-i fum.

E linişte. Nimeni nu-şi părăsi încă culcuşul cald al nopţilor de iarnă, până şi vitele rumegau somnoroase culcate-n paie. Doar în coteţul găinilor se auzi forfotă, cocoşii îşi căutau gama pentru a fredona o melodie tristă, melodia trădări. Cântă nebăgaţi în seamă de 2000 de ani, vrând parcă să tragă clopotele trezirii într-o lume a trădării.

Lume ce a trădat pe Creatorul ei, pe DUMNEZEU, înlocuindu-L cu tot felul de surogate şi maimuţe darwiniste, spălând astfel creierele oamenilor cu otrava evoluţionistă.

Lume ce a trădat valorile şi legile morale lăsate de Dumnezeu, înlocuindu-le cu legi izvorâte din minţi diabolice întunecate, mirosind a creier ars în flăcările iadului.

Creştini ce-mprăştiem viermii nemorţi ai „eului” prin Biserica Domnului, trădându-I iubirea jertfitoare de pe altarul Golgotei.

Pocăiţi ce ne încălzim ţărâna firii pământeşti la focul trădător al lumii, cu capul pierdut în perna moale a doctrinei „diazepamului”, neauzind cocoşii răguşiţi cântându-ne trădarea.

„Şi astfel a fost o seară şi apoi o dimineaţă”, dar s-ar putea ca zorile dimineţii să nu mai bată-n poarta vieţilor noastre şi atunci e dramă cu miros de „geaba”.

Sub ţărâna remuşcărilor, într-un colţ de cimitir, cocoşii nu se mai aud.

Trezeşte-ne, Doamne, până nu-i târziu!

Iubirea in sesiune

M-a întrebat o tânără săptămâna trecută care sunt testele pe care iubirea trebuie să le treacă pentru a şti că e iubire adevărată sau surogat. Care e diferenţa, cine face diferenţa şi cum putem avea certitudini într-o lume plină de incertitudini.

Jertfirea ar fi unul dintre lucrurile indispensabile. O iubire care nu aşteaptă, care vrea totul fără să dea nimic, o iubire egocentrică e semn rău ca şi o cucuvea pe casă.

Apoi vine maleabilitatea. Dragostea acoperă zice Biblia, nu schimbă. Acoperă în dragoste greşelile, scăpările, a şti să laşi de la tine, să treci cu vederea lucruri neesenţiale. Pocăinţa nu-i unul dintre acestea.

Cum te comporţi în despărţire temporară ? Când el trebuie să plece 3 luni în Spania. Minulescu spunea în poezia „Corigent la limba română” că dragostea se măsoară după durata absenţei şi lungimea despărţirii. Ştii să aştepţi ?

Ce valori sanctifică iubirea voastră ? Cele trecătoare sau cele perene ? Dumnezeu e pe primul loc ? Dacă nu este El nu-ţi fă iluzii că nici ti nu eşti. Este El. Un om ce nu pune pe Dumnezeu pe primul loc se pune pe sine nu pe altul.

Dragostea nu stă în vorbe, auzim mereu. Nu vede asta. Are nevoie de cuvinte frumoase, de gesturi tandre (nu pipăieli), are nevoie să surprindă.

Dragostea stă în fapte. În a te lăsa pe tine dând cu bucurie celuilalt.

Aveam la facultate un coleg îndrăgostit lulea de o colega. Frumoşi şi deştepţi. La un examen el a luat nota 7 iar ea nota 8. S=a dus la profesor si a zis: „Prietena mea are numai note de 10 nu-i strica te rog media”. L-a întrebat profu dacă o iubeşte. „Grozav” i-a zis, „I-au de la tine două puncte şi-ţi dau 5, le pun la ea şi-i dau 10”. „Nu este altă cale ?” „Nu”. A murit şi a înviat de câteva ori în noaptea aceea. Dimineaţa cu ochii nedormiţi a zis stins „Accept”. Apoi s-au căsătorit

La drum cu Dumnezeu

Imi plac oamenii ambiţioşi , care au un obiectiv şi depun tot efortul de care sunt în stare ca să îl îndeplinească. Îi apreciez mai ales pe aceia care se evaluează corect şi nu încearcă să afişeze o imagine falsă despre ei în societate. Am tot respectul pentru cei care mă surprind mereu prin cunoştintele lor pentru că niciodată nu simt nevoia să spună mai mult decât este necesar, pentru că nu îşi dau cu părerea despre orice, ci doar despre lucrurile pe care le-au studiat în profunzime.

Spun că îmi plac oamenii aceştia pentru că îi văd tot mai rar. Mă întâlnesc foarte des, însă , cu cei carora le place să vorbească mult despre ei, despre alţii şi, în general, despre orice. “Enciclopedii” ambulante care nu stau mult să se gândească înainte de a-şi da cu părerea. Lor le place să se pozeze în faţa unor biblioteci impresionante, să-şi pună obrazul în palmă şi cu arătătorul să-şi maseze uşor tâmpla, poate – poate fotograful va realiza instantaneul vieţii lui: naşterea unei idei. Îşi aleg cuvintele, vorbesc pompos, dau citate din cât mai mulţi autori parcă să confirme proverbul italian care spune că cine-şi pune multe-n vitrină are puţine-n magazie.

De ce nu văd aceşti oameni frumuseţea lucrurilor care vin în mod natural? De ce nu-şi dau seama că scot în evidenţă exact ce vor să ascundă?

În timpul liceului aveam un profesor de literatură universală care, printre altele, ţinea tot timpul să menţioneze că şi-a dat lucrarea de licenţă din Dostoievski… câţiva, care eram familiarizaţi cu scrierile autorului rus, l-am întrebat ce roman l-a impresionat cel mai mult; a lăsat un moment de tăcere, şi-a dres vocea şi ne-a răspuns superior: “Demonul”. Au trecut ceva ani de atunci timp în care cred că şi-a dat seama că titlul romanului era, de fapt, ”Demonii”, motiv pentru care, căci altul nu văd, a devenit directorul acelui liceu.

Avem un talent deosebit în a promova nonvalorile.

În 2008, de fapt, ar trebui să fim pocăiţi. Ce-am trăit în 2007 pentru mulţi a fost un infantilism spiritual. Este vremea să ieşim din depechemode-ul credinţei şi să devenim serioşi.

Doresc tuturor celor care vor citi acest articol să caute în acest an onestitatea intelectuală că ea aduce multă recunoaştere din partea celor care merită să îi aprecieze şi să fie creştini autentici…

căci a lor este Împărăţia cerurilor!!!