INCURAJAREA

“Cu cat ii inteleg mai bine pe oameni si nevoile lor, cu atat mai mult sunt convins ca Dumnezeu a incredintat bisericii locale menirea unica de a raspunde acestor nevoi. Dar, odata cu accentuarea acestei convingeri, am si un sentiment de frustrare tot mai puternic.

Nevoile oamenilor, cel putin intr-o anumita masura, sunt vadite pentru oricine, cu exceptia celor mai insensibili si egoisti. Pana si o analiza superficiala a potentialului benefic al relatiei cu Cristos arata limpede ca ranile adanci de care sufera oamenii pot fi, in mare parte vindecate.
Totusi, continuam sa ne ocupam de chestiuni minore, pierzand din vedere ceea ce am putea face. Biserica, unde sfintenia si dragostea lui Cristos se cuvin a fi dovedite cel mai mult, devine prea adesea o organizatie a carei preocupare e aceea de a se perpetua pe sine, in vremuri ce motivele pentru care ar trebui sa inainteze si sa creasca raman pe un plan secund.

Cand dinamica centrala a trairii in relatie cu Dumnezeu si cu ceilalti cade pe loc secundar in favoarea unor facilitati sporite, a programelor mai extinse, a cresterii numarului de membri, atunci procesul mai discret de imbunatatire spirituala si entuziasmul caracteristic unei vieti in Cristos sunt inabusite. Viata crestina se afla in pericolul de a fi redusa la mitinguri entuziaste pentru Isus sau la un suparator set de restrictii.

Muschii ce sustin relatia in cadrul trupului cristic se atrofiaza cand nu`i exersam, iar biserica ajunge tot mai vlaguita. Frecventa incepe sa scada, voluntarii care sa preadea la scoala duminicala sunt tot mai greu de gasit; si un sentiment tot mai accentuat de indiferenta incepe sa se raspandeasca in tot trupul.

In loc sa constientizeze ca viata bisericii rezida in relatia de inchinare in fata lui Dumnezeu si in partasie plina de iubire dintre oameni, conducerea poate diagnostica problema drept lipsa de dedicare, servicii plicticoase sau atitudine rebela. Aceste neajunsuri pot exista, intr-adevar, dar s-ar putea ca nu ele sa constituie problema principala.

Adesea biserica raspunde la astfel de diagnosticuri gresite incercand sa creeze si sa mentina un anume nivel de inflacarare si apeland la varii metode de sporire a dedicarii membrilor care se incapataneaza sa nu se molipseasca de boala entuziasmului indus artificial. Serviciile divine pot incepe cu un profesionalism lustruit care s-ar potrivi mai bine la o receptie de gala cu frac si papion decat la o intalnire in familie.

Oile ratacite pot fi chemate inapoi cu indemnuri zgomotoase care dau senzatia ca viata bisericii e un vast camp de exercitii condus de un sergent de instructie cu mana de fier. Prin toate acestea insa, potentialul bisericii de a implini idealuri si de a intretine viata se diminueaza. Inchinarea se transforma in ritual, iar invatatura isi pierde din putere.
Ce e de facut ? Eu am ideile mele, voi pe ale voastre. Unii dintre noi vor sa se reintoarca la campaniile de evanghelizare. Vremea trezirilor spirituale din corturi si a convertirilor instantanee a lasat loc tot mai mult unui mod mai organizat (si mai anchilozat?) de a face lucrarea bisericii. Altii pun mare pret pe studiul exegetic menit sa ne ajute sa schimbam laptele cu hrana tare; altii vad solutia intr-o partasie a trupului spiritual care pune accentul pe relatii. Mai sunt si aceia care viseaza la biserici mari, cu convingerea ca un Dumnezeu Mare poate face Lucruri Mari.
Pentru multi raspunsul e Marea Biserica: in plina voga din punct de vedere cultural, atragatoare pentru marea masa conditionata de succes, oferind prilejul de a te pierde in multime. Cand oricare din aceste tendinte din biserica noastra ne blocheaza efortul de a intelege mai bine resursele lui Cristos si de a-i sluji mai bine pe oamenii aflati in nevoie inseamna ca biserica e pe un drum gresit.
Biserica inseamna oameni – oamenii lui Dumnezeu.

Expunerea biblica sanatoasa, profunda, reprezinta un imperativ; ea trebuie sa exista in Biserica Dumnezeului Cel Viu. Fara asta nicio biserica nu poate fi o biserica nou-testamentala in sensul strict al cuvantului. Dar expunerea biblica poate fi facut si in asa fel incat sa lase ascultatorii lipsitit de orice hrana spirituala adevarata. Fiindca sufletul nu poate fi hranit doar cu cuvinte, ci cu Dumnezeu Insusi. Si pana nu-L desopera pe Dumnezeu in experienta lor personala, ascultatorii nu au facut altceva decat sa auda adevarul.

Nadajduiesc ca o spun cu dragoste, dar saracia amvoanelor noastre este reala. Dureroasa observatie a lui John Milton este tot atat de valabila astazi ca si in zilele lui: “Oile flamande privesc in sus si nu sunt hranite”.