Entry for August 24, 2007

Două categorii de oameni erau greu de mântuit în Israel. Vameşii care storceau taxele de la evrei în folosul romanilor şi prostituatele care storceau taxe de pe unde puteau. De aceea ofensa adusă de Isus fariseilor li se păruseră oribilă. Isus le spusese că vameşii şi fetele de pe centură vor ajunge în cer înaintea lor. Adică ei mai aveau o şansă dacă se pocăiau pentru că fariseii în neprihănirea lor nu se mai puteau pocăi că n-aveau de ce.

Mântuise deja un vameş, Matei. Apoi îi mântuise şi şeful. Pe unul micuţ, chel şi burtos din vărful unui sicomor. Zacheu.

Fariseii oripilaţi au hotărât să-i întindă o cursă şi i-au adus, însoţită de pumni şi scuipături o femeie de la secţia Moravuri. O chema Maria Magdalena, dar puţini îi ştiau numele. Cei mai multi o fluierau.

Prostituatele erau însemnate în lumea neevreiască cu semnul tunderii părului sau obligatoriu să poarte o haină roşie. Evreii când le prindeau puneau pe ele un cearceaf şi după aceea dădeau cu pietre în cearceaf până se făcea roşu pentru că la ei greşeai doar o dată. Au adus-o deci înaintea lui Isus, gata să facă înviorarea de dimineaţă la aruncatul bolovanilor.

Treaba stătea sucit… Dacă Isus spunea s-o ierte călca legea lui Moise. Ori El a venit să împlinească Legea nu s-o strice. Dacă zicea să se dea cu piatra era nesimţitor şi rău şi fără suflet.

În viaţă o să-ţi dai seama că mulţi din cei ce te condamnă n-ar avea dreptul s-o facă pentru că sunt la fel sau mai păcătoşi decât tine. Iar Cel ce are dreptul să te condamne nu o s-o facă pentru că El n-a venit să arate cu degetul, să dea cu piatra, ci să mântuiască.

S-a apucat să scrie pe nisip. Absorbit de ceea ce făcea le-a spus fariseilor că cine e fără păcat, adică cine n-a fluierat după Maria niciodată, acela să dea tare cu piatra.

Iarăşi s-a apucat să scrie şi nu s-a uitat cum bătrânii şi tinerii au lăsat pietrele şi s-au furişat pe uşă afară.

Maria Magdalena a rămas singură. “Du-te înseamnă iertare „şi să nu mai păcătuieşti” înseamnă condiţia absolută a iertării.

Învăţătorul s-a ridicat şi a plecat. Pe nisip rămăseseră trei litere şi trei puncte A.R.U. adică „Aştept răspuns urgent” – Era scrisoarea Lui de dragoste şi iertare.

Maria a înţeles şi a plecat după El. A fost şi la cruce. Apoi nu mai ştim… Acum probabil e în slavă.

Din cer cad în cutia poştală a inimii tale sute de scrisori pe care scrie A.R.U. Pe multe le-ai aruncat fără să le deschizi. Pe care le-ai deschis nu le-ai citit. La cele citite n-ai trimis răspuns.

Anii trec…

Advertisements

Frumoasa si chestia

Am oroare(si onoare) să mă duc la nunţi. Alb-roşu, alb-albastru. Unsprezece perechi de domnişori de onoare sau treisprezece perechi. Gel, gumă de mestecat, mătuşi transpirate, rochii scurte, tocuri cui, panglici, parfum bulgăresc.

Muzică prea tare, program bisericesc prea lung „puncte în program”. Cântă Alina cu Laura, Laura cu Carmen, Laura cu Carmen şi Vasile. Combinaţii matematice, predicatori ţepeni, gravi, sfătoşi, predici multe, lungi.

Corul se hlizeşte, mireasa cu trenă, doi kilometri de trenă. Intră triumfală, pe culoar, doi miri de cinci anişori aruncă petale pe jos, alţi doi majordomi poartă verighetele. Verighetele late. Intră mama, tata, cuscrii, naşii plini de entuziasm. Apoi mirele. Pantofi albi, panglică la gât, gel, buchetul ţinut stângaci. Apoi mireasa. Stupid people! Mestecă gumă. Cartonaş galben.

Toţi în picioare. Cântă marşul, apoi restul. Rugăciunea de final. Ieşim afară buluc. Din nou petale şi ceva grâu. Buchetul nu se aruncă pentru că-i scump. Pupăm mireasa, mirele, naşii, păstorii, muzicanţii. Plecăm la masă. Gustări expirate, baloane albe, roşii, albastre, tortul miresei mare cât un tanc.

Lumânări, zâmbete, felicitări, plicuri…

Nu-mi mai place la nunţi…Pentru că am uitat să fim simpli şi ne-am chiciuit (iertaţi cuvântul) viaţa. Ce mai lipseşte nunţilor noastre? Guţă, Salam, Vali Vijelie, Adi de la Vâlcea să ne cânte „E mai bine doi, chiar şi la nevoi, funia-mpletită mult mai tare e” şi „Iubiţii noştri miri”…

P.S. – a chiciui = verb de la kitsch

Stricăciuni reparate prin cuie

Experienţa defectării celei mai îndrăgite jucării lasă urme adânci şi lacrimi fierbinţi în ochii micuţilor posesori. Încă de atunci învăţăm prin plâns şi jale că această lume nu este perfectă, nici măcar pentru jucărioarele protejate de noi ca ochii din cap.

Uneori această experienţă este urmată de explozia bucuriei la vestea că tăticul nostru va repara stricăciunea. Şi chiar dacă avionul, maşinuţa, calul năzdrăvan sau păpuşica nu mai arată la fel ca înainte, ele ne sunt mai dragi ca la început.

Am trecut împreună prin marea operaţie, greaua încercare ce urma să ne lase fără obiectul preaiubit de noi ca şi copii.

La aceste operaţii nevinovate a asistat un băieţel de 8 ani, văzându-l pe tăticul lui cum bate câteva cuie în lemnul moale al soldăţelului dezmembrat.

La puţine zile după reuşita reparaţie, copilul încă marcat de trauma interioară a ruperii şi restaurării jucăriei lui, are un vis agitat. Se scoală în timpul nopţii şi după ce este liniştit de mămica lui, afirmă în naivitatea lui un mare adevăr despre natura umană: “Mami, iată că Doamne, Doamne ne-a creat fără să folosească nici măcar un cui!”

Creatorul ne-a imaginat şi ne-a conceput ca fiinţe complete, inocente, perfectibile moral prin ascultarea de Cuvântul Domnului.

Primii oameni se bucurau de această perfecţiune a naturii, a organismului lor, a relaţiei plenare cu Creatorul lor. Nu le lipsea nimic. Erau în Eden.

Însă omul nu a ascultat de Creatorul lui şi s-a stricat. Nu a rămas intact biologic, chipul lui Dumnezeu din el s-a deformat, a eşuat moral, a pierdut relaţia nemijlocita cu Dumnezeu. Omul necesita reparaţii!

Şi Dumnezeu, Tăticul cunoscător şi pregătit, a desfăşurat planul complex de reparaţii a creaţiei Lui iubite, dar nu ca pe o jucărie, ci a unor copii îndrăgiţi care îi poartă Numele, chipul şi mandatul.

Cu toate că pentru crearea omului, Dumnezeu nu a folosit nici un cui pentru statura, mersul, voinţa, demnitatea şi menirea acestuia, reparaţia, restaurarea, re-crearea omului nu se putea realiza fără cuie. Însă dragostea Lui ne-a surprins din nou.

Reparaţia a fost transferată pe prototipul fără defect, cel perfect, cel preaiubit, singurul lui Fiu care întotdeauna L-a ascultat.

Aşa s-au luat cuiele reparaţiei naturii umane, a condamnării păcatelor omenirii, a eliberării din sclavia independenţei şi rebeliunii faţă de Dumnezeu şi au fost bătute în palmele şi picioarele Fiului lui Dumnezeu pe crucea de la Golgota.

Reparaţia costa, durea, desfigura, intervenea în cea mai perfectă relaţie filiala dintre Tată şi Fiu. Totul pentru ca omul să poate fii reparat, restaurat, împăcat din nou cu Creatorul şi acum Mântuitorul său.

Chiar şi în acest caz, parafrazând, vorbele inocente ale copilului sunt adevărate: pentru a-l repara, Dumnezeu nu a bătut nici un cui în omul care s-a stricat. Însă cuiele au străpuns trupul Domnului Isus Cristos.

Unde este tristeţea noastră conştienţi de durerea provocată Creatorului de stricăciunea noastră? Unde este bucuria restaurării relaţiei cu Tatăl prin cuiele ţintuite în trupul Fiului Său?

Am fost restauraţi.

Pentru cine trăim?