Plaja păcătoasă

Căldura de afară şi vacanţa cu examenele trecute ne îndeamnă să strivim câteva cuburi de gheaţă între dinţii de plastic şi să mestecăm o problemă etică cu gust de American Cola.
Cât de demonice sunt plajele, marea, scoicile şi Vama Veche? Două tabere cu două idei paralele ca şinele de cale ferată.

Prima tabără zice: „Slipul, pantalonii scurţi, costumul de baie şi alte fineţuri, interzise cu desăvârşire. La plajă sunt femei perverse fără sutien, prilej de ispită şi tulburare. Locul sfinţilor nu-i la Eforie-Nord. Punct.”

A doua tabără grăieşte: „Dumnezeu a creat marea, soarele şi Mangalia. Dacă ai mintea curată şi te duci numai pentru soare şi nu pentru tanga atunci eşti liber.”
Prima tabără vine cu replica: „Te poţi bronza şi în saloane speciale sau pur şi simplu pe balconul apartamentului.” Tabăra doi: „Şi cum rămâne cu scoicile şi cu mirosul de alge putrede şi sarea de pe buze?”
A apărut şi a treia opinie, mai nuanţată, mai subtilă.

Există plaje private unde nu ajung toate paparudele. Există locuri dosnice, costume de baie generoase, ochi închişi.

Adică plaje pentru penticostali şi adventişti. S-a încercat, şi am avut şansa să văd cu ochii mei la Băile Felix, o idee excepţională de a împăca plaja cu Dumnezeu. În costum de baie şi cu baticul pe cap. Soluţie ingenioasă de român spiritual şi haios fără reumatism.

Atunci care e verdictul, soluţia? Mergem la mare sau nu mergem? E suficient muntele? Îl vedeţi pe Isus stând la plajă cu ucenicii? De ce să vadă alţii bucăţi din trupul tău?

Poate acum cativa ani răspunsul unora era categoric. Fă un duş rece, bronzează-te pe acoperiş sau pe şantierul bisericii.

Acum după cum văd felul în care se îmbracă surorile mele prin biserici, îi trimit pe toţi la mare pentru că suntem suficienţi de pregătiţi ca nimic să nu ne mai şocheze…

Închinarea – între formalism şi autenticitate

Având în vedere mediocritatea în care ne scăldăm şi sfânta tradiţie pe care ne-am „confecţionat-o” , puţini sunt aceia care pot afirma cu sinceritate că au o teologie a închinării.

Avem de toate, îngustimea unor lideri considerată spiritualitate, popularitate în schimbul predicării adevărului, frica de a înfrunta formele seci şi lipsite de sens şi lista ar putea continua. Fără a depune prea mare efort, am putut observa că pentru unii, închinare înseamnă „două strofe dintr-o cântare în timpul colectei” şi asta, ca nu cumva sunetul monezilor căzute în farfurie să producă disconfort sau sfială celui ce îşi uşurează buzunarul. Alţii, confundă închinarea cu „spectacolul” ieftin oferit de formaţiile muzicale ale bisericii. Nici nu mai spun… am ajuns să ne „împiedicăm” în nişte bucăţi de lemn sau fier (instrumentele muzicale, mai ales cele de percuţie) şi să le clasificăm ca fiind spirituale sau profane, ignorând complect cartea a V-a a Psalmilor şi felul de închinare adus de profeţii şi împăraţii din vechime. Sloganul nostru este luat din Scriptură doar: „Dumnezeu este acelaşi, El nu se schimbă” – de ce ne-am schimba noi atunci? De la această teologie urechistă am ajuns să considerăm tot cei nou ca fiind profan, păcătos, iar vechiul ceva sfânt, ce nu trebuie pierdut oricare ar fi preţul. Regretul mare este că astfel am ajuns să slujim gustului nostru şi nicidecum lui Dumnezeu. Nu mai vorbesc de valorile pe care le-am pierdut sau ignorat în schimbul păstrării bunului obicei al bisericii noastre.

Ţinând cont de toate acestea cred că este lesne de înţeles „pastelul de culori” găsit în bisericile noastre atunci când ne referim la închinare. Nu mai vorbesc că asupra teologiei noastre şi-a lăsat amprenta şi zona geografică în care Dumnzeu a hărăzit să ne naştem. Gradul de cultură şi flexibilitatea, de asemenea, nu trebuie ignorate. Că vrem sau nu, suntem generaţia care va trebui să facem diferenţa. Va trebui să dărâmăm zidul ignoranţei şi al mediocrităţii fără a neglija însă frica şi simplitatea pe care ne-au lăsat-o ca „zestre” înaintaşii noştri şi cu care se închinau ei în prezenţa Celui Prea Sfânt. Cu toate că pare ciudat ce voi afirma, dar Scriptura va trebui să-şi găsească locul de cinste în modelul nostru de închinare, iar obiceiurile şi formele seci vor trebui arhivate şi depozitate în pivniţa bisericii, iar cheile aruncate în „marea uitării”. Va trebui să reconstruim podul dintre generaţii, dar pentru a reuşi va trebui să apelăm la dragoste şi răbdare, nicidecum la politică sau la constrângeri. Doar aşa vom reuşi să reiterăm modelul Bisericii din cartea Faptele Apostolilor, clădit pe unitate şi părtăşie.

Domnul să ne ajute.