Entry for June 22, 2007

Inainte de examen…. Niste ganduri venite ca o durere de masea.

Stiti, iubesc oamenii Vechiului Testament: sunt razboinici, razbunatori si tristi. Singurii care i-au cerut socoteala lui Dumnezeu de cate ori au vrut, care n-au scapat nici un prilej ca`i neindurator si ca ei n-au timp sa mai astepte.

Pe atunci, muritorii aveau instinct religios si credina, azi doar instinctul ne-a mai ramas…si nici macar atat. Raul cel mare al crestinismului este de a nu fi stiut inaspri raporturile dintre om si Creator. Prea multe solutii si prea multi intermediari.
Sunt câteva lucruri care trebuie pretuite pe pamântul acesta. Toamna bunaoara. În cer nu va mai fi toamna sa moara frunzele. Apusul de soare, alt lucru. În cer soarele nu va mai apune niciodata.
În rest sa nu va para rau de nimic din ce veti lasa. Pamântul acesta va arde, Dumnezeu îl va preface torta ca sa aiba cu ce aprinde marea si vesnica flacara olimpica unde se vor desfasura întrecerile iadului.

Jertfa lui Isus a indulcit suferintele si a rapit dreptul la barbatie in treburile religioase.

Altadata se ridicau pumni spre cer, azi doar privirile.

P.S. Doamne, ajuta`mi la examen !

Advertisements

Love story mioritic

Unul din multele pacate pe care le am este ca vorbesc si scriu sub impulsul momentului. Bucuria sau dezamagirea, tristetea si furia mi le vars peste vorbele sau literele scrise mult prea repede, nelasând să treacă timpul reflectiei, al întelegerii.

Am vazut coruptia cum se lăfăie în toată libertatea ei de la cel mai mic pâna la cel mai mare, de la cel mai jos nivel pna la cel mai înalt. Presedintele Basescu a promis în campania electorala ca el si partidul lui vor pune ardei iuti undeva la corupti. Noi i-am votat si ei au pus ardeiul pe electorat.

Am fost un prost… Adevarul e ca am fost foarte naivi. Am luat în serios si democraţia, am luat în serios si ideea de libertate. E bine sa nu fi indiferent, să-ţi pese, să te rogi pentru ţara in care te-a aşezat Dumnezeu.

Stiu si cred ca pesimismul meu este modul meu de a nu accepta sa judec normal o anormalitate. Eu imi iubesc ţara, dar din iubirea mea face parte si disperarea mea, de a vedea ce trăim si cum traim. Aşa am ajuns sa semăn cu poporul din care fac parte. Mi se pare că la ora asta, poporul nostru nu e dezgustat numai de politică, e dezgustat şi de sine insuşi, si de degradarea pe care o suportă şi de complicităţiile pe care le are.

Ieri, m+am simtit mai român ca niciodata. Când in Piata Mare, toate unitatile si sub subunitatile militare făceau repetitii pentru marele eveniment de astazi. Sarbatorirea a 160 de ani de la înfiintarea Academiei Militare din Sibiu, eveniment la care însusi presedintele împreuna cu Ministrul Apararii (cel care a spus ca trupele române din Afghanistan sunt sub comanda UN) vor lua parte.

Piata Mare a răsunat de imnul patriei cântat de 300 de militari şi am simtit fiorul acela unic care îţi străbate trupul, care îţi aduce aminte ca doar una e patrie..restul sunt ţări.

Ce nu o să reuşească preşedintele, PD-ul, PSD-ul, agenţiile, matrapalzâcurile, ciubucul, este să mă facă pe mine să emigrez. Voi rămâne în ţara asta până la sfârşit şi singur.


Cineva trebuie să tragă apa..

Ce se poate face? Întoarcerea la Scriptură, ieşirea din şabloane şi tradiţii, o minte deschisă, amendarea mediocrităţii, a corupţiei la nivel inalt, că peştele de la cap se împute, a fariseismului din biserici, o lucrare de înţelegere, adică priviţi-i cu milă. Nu se vor stârpi niciodată pentru că nici Hristos n-a reuşit s-o facă. Ei sunt condamnaţi să rămână căpuşe pe trupul statului. Şi aşa şi mor, ca nişte păduchi ascunşi în cutele dispreţului nostru.

Am uneori tentatia sa spun mi’e jena, mie rusine, sa recunosc ca sunt roman. Si rămân roman, n`am ce face pentru ca asta face parte din destinul meu

Pentru mine România e o fatalitate, adica m-am născut român si n-am cum sa ies din acest destin. Cu alte cuvinte am sa-mi iubesc ţara chiar dacă va fi condusă de canalii,de lepădături si escroci. Dar imi pastrez unicul drept care mi`a ramas dupa iluzii, după dezamăgiri sau revoltă. Ultimul meu refugiu e dispretul.

Rămânem încredinţaţi că toate sunt în mâna Lui, credincioşi cuvântului că toate lucrează spre bine chiar dacă acum nu înţelegem binele acesta. Poate că trebuia să scriu rândurile de mai sus, mâine.

Poate că mâine nu mai era nevoie de ele. Dar n-ar fi fost corect pentru că amarul rămânea înăuntru…

Anotimpul Vacantelor

În lunile iunie-iulie-august orăşelul meu îşi schimbă ritmul. Devine agitat, aerul e irespirabil, terasele sunt pline, maşinile claxonează. O invazie a oamenilor ce se întorc acasă.

Se întorc şi cei risipiţi prin lume. Afişându-şi o maşină închiriată, mirosind a Occident îşi ascund pălmile crăpate, genunchii făcuţi terci, spinările încovoiate de la căpşuni. Au uitat jignirile şi umilinţele îndurate, banii puţini, autocarele care i-au dus. Mai răsăriţi sunt cei cu cetăţenie. Ei vin cu copiii şi soţia, familii aşezate ce şi-au propus să cheltuiască 1000 de Euro strânşi cu străşnicie de câteva luni.

La mare se duc puţini. Suntem prea departe şi oricum manele sunt peste tot. La munte nu ne ducem pentru că munţii sunt prea aproape. Tot anul îi vedem. Eventual vreo tabără.

L-am întrebat pe un frate săptămâna trecută unde se duce în concediu şi m-a privit într-un anume fel de era să mă înşurubez în pământ. ,, Da ce, Isus a avut concediu ?” Scrie în Scriptură că a vrut, înainte să vină femeia canaaneancă la El, să plece undeva singur, dar oamenii au năvălit să le rezolve câte ceva. Adică El a vrut dar nu l-au lăsat alţii, dar chestia asta era prea grea pentru mintea fratelui.

Eu cred că vacanţa este reminiscenţa cerului în noi. Dumnezeu ne-a creat cu o viaţă care să fie o continuă vacanţă. Păcatul a întrerupt-o brutal şi de atunci ne mulţumim cu două săptămâni pe an şi tot nemulţumiţi suntem.

Din septembrie oraşul se goleşte. Şi totul e pustiu şi gol. Pe străzi şi în suflete. Vacanţele pe pământ au un anotimp a lor. Va veni vremea când vom pleca spre veşnica vacanţă.