Meditaţie Pruncului

 
În prima zi a anului întâi, din cea de-a doua numărătoare a timpului, un Prunc numit Isus a lăsat în spatele Universului hainele Sale cele veşnice şi S-a strecurat prin grilajul stelelor, neobservat, poposind pe insula de lut a nemărginirii.
Mii de ani I S-a pregătit calea.
Un ţesător de vise din Ur, numit printr-o asociaţie de idei Avraam, I-a întins un covor de credinţă de la Muntele Moria pana la Emaus.
Un lucrător cu ziua din Madian, lăsându-şi la o parte ţarina clipei lui, a săpat cu târnăcopul blândeţii 80 de ani, bătut de vântul pustiului, ca să-I deschidă o trecătoare prin muntele istoriei.
Renumitul dăltuitor de psalmi din Valea Terebinţilor, cu o praştie şi câteva pietricele, a făcut de strajă în jurul Betleemului, ca să-I păzească locul naşterii.
Câţiva necunoscuţi I-au făcut ieslea, iar alţii I-au prins în cuie neştiute grinzile staulului.
Nenumăraţi oameni au cărat în palmele lor de ţărână, pământ şi I-au înălţat un deal de pe care să-L vadă cerul şi pământul.
O fecioară L-a coborât de pe zidul cerului în lume, unde a crescut cu pâine şi apă obişnuită, învăţând pe oameni cum să facă binele din orice fărâmă de clipă, din orice respiraţie, oricât de neînsemnată.
Apoi a spălat pământul cu sângele Lui, ştergându-l cu cămaşa Sa, şi de-atunci pe colţul de iarnă al Universului, în bătaia de viscol a păcatului, sub un adăpost de stele, vinde îmbrăcămintea caldă a Cuvântului lui Dumnezeu, vinde băutura fierbinte a jertfei Sale pe un dinar de credinţă, pe drahma inimii.
Resemnat de cruce, cu braţele pline de daruri preţioase, mă strigă şi te strigă, invitându-ne la cel mai avantajos schimb: pentru lacrima Sa cât cerul, lacrima mea cât mine, cât propriul meu trup. 

Așteptări…

Aştept ziua când vara să rămână spânzurată de catargul datoriei. Să plouă în mai, să fie zăpadă la Crăciun, iar în octombrie să fie lună plină. Trezeşte-mă iubito când vine toamna…

Aştept ziua când o să fiu privit în ochi fără teama că oglinda verde sau albastră în care îmi scald întrebările, mă va minţi.

Aştept ziua când primul ministru Boc să spună „Această ţară e atât de prost guvernată încât interzicem tuturor să o părăsească ca să nu plece toţi” şi să îşi presare cenuşă în cap lui şi doamnei Udrea.

Aştept ziua când biserica va înţelege că dacă nu iese dintre ziduri va muri în cetatea asediată. Aştept ca tinerii din biserică să înţeleagă că două vieţi au doar practicanţii urino-terapiei lui Bivolaru, nu şi creştinii. Creştinii au una şi nouă.

Aştept ziua când ceasul obosit al planetei va refuza să mai bată orele şi se va prăbuşi cu limbile ruginite în faţa veşniciei.

Aştept veşnicia când…

Şi moartea nu va mai fi

“Şi moartea nu va mai fi” – Apocalipsa 21.4

 

“Află că floarea cea mai frumoasă este totdeauna cea dintâi veştejită”

Andre Gide în Noile fructe ale pământului

         

       

      

Tratarea subiectului numit moarte într-un articol sau o predică (discurs) primeşte în mod obişnuit conotaţii de patetism ieftin (lacrimogen) cu o nuanţă de disperare imuabilă. Nu mă consider a fi un personaj cu înclinaţii macabre înspre dimensiunea funebră a existenţei (o dimensiune dealtfel cu puternice veleităţi estetice exploatată ca atare într-un mod fertil de mulţi scriitori remarcabili). Cu toate acestea câteodată, îmi permit să privesc moartea într-un mod cât se poate de simplu şi de neacademic mai exact să simt moartea, pentru că realitatea morţii poate fi mai degrabă simţită decât gândită.

Moartea mi se pare a fi, în aceste momente, o plutire, un zbor deasupra norilor într-o seară întunecoasă de toamnă târzie, când vântul îmi bate în faţă dinspre apus aducând cu el o ploaie măruntă şi rece. În aer plutesc mirosuri de flori precoce, ce s-au născut şi au murit prea repede, şi mai ales un miros pătrunzător de liliac.

De jur împrejur o liniştită aşteptare. Un moment de încremenire, când timpul se opreşte în loc şi aştept. Aştept ? Ciudat lucru că aici în lumea de dincolo mai există încă aşteptări! De curând coborât de pe scena vieţii aştept aplauzele sau huiduielile finale. Şi aceasta este ultima aşteptare.

Prima imagine legată de problema morţii de care-mi aduc aminte este paradoxal una luminoasă. Îmi vin în minte zilele însorite de primăvară, când copil fiind, în neliniştitele-mi peregrinări escaladam cireşii sau prunii de prin cimitirul satului natal. Cu siguranţă, nu cugetam atunci la “adânci” probleme legate de sensul şi finalitatea vieţii. Treceam prin acel loc cu acea nonşalantă insolenţă specifică copilăriei.

Max Frish susţine inutilitatea investigaţiilor ce analizează dimensiunea funebră a existenţei, pentru că, spunea el, nimeni nu şi-a simţit vreodată moartea. Cu alte cuvinte moartea este o problemă despre care nimeni nu poate vorbi din experienţă. Este absolut logică afirmaţia acestui scriitor elveţian. Cu toate acestea nu pot să-mi limitez imaginaţia şi ori de câte ori mă gândesc la moarte îmi vin în minte în mod inexplicabil aproximativ aceleaşi lucruri.

Încă o dată plutirea, aceeaşi seară, aceleaşi mirosuri de flori veştejite prea devreme, aceeaşi aşteptare încremenită undeva dincolo de bariera timpului. Da şi încă ceva, de undeva din îndepărtările unui nou răsăritse aud acordurile unor instrumente muzicale. Plutirea, mirosul florilor, muzica, toate acestea îmi confirmă ceea ce ştiam deja anume că pentru mine, ca şi creştin, din spaimele morţii nu au mai rămas decât simple iluzii…şi moartea nu va mai fi.

Mâine?

Îmi lipseau lungile discuţii din seară până adânc în noapte, apropiindu-mi sufletul de extaz, seri în care perfectul timp nu conta. Trăirea în prezent îmi pare grea, însă oricât de frumos se aşterne viitorul tot ce am acum este timpul petrecut cu tine, indiferent de depărtarea textelor dintre minţile noastre. Îmi este uşor să cad în capcana unor fericiri ce vor fi, dar nu pot anula acum-ul celor mai frumoase momente în care vocabularul este doar o altă afazie a stărilor noastre.

Când eram copii ne doream să devenim mari, să avem puterea de a ne decide viaţa, însă abia apoi aflăm că de cele mai multe ori ea doar se întâmplă, ca un joc prost al destinului. Chiar şi acum visăm cu ochii deschişi la un bine viitor, blocând posibilitatea întâmplării lui în prezent, devenid incapabili de recunoaşterea timpului. E boală curată să trăim prinşi în viitor, cu atât mai grav în trecut, uitând că viaţa se întâmplă doar în prezent, niciodată în altă perioadă a timpului. Întotdeauna va exista un acum continuu, niciodată un mâine, niciodată un ieri fatal, mereu acum, mereu cu puterea împlinirii acum, nu în altă epocă în care poate credem că ne-am născut. Capcana timpului este periculoasă în măsură în care uităm să ne ridicăm astăzi şi să spunem cuvintele de mâine, dorinţele viitorului, devenind reali acum, nu mâine, indiferent de emoţia ce ne sparge pieptul sau poate ne îngenunchează înfrânţi de teamă.

Pentru mine este important ca astăzi să fiu visul tău de mâine, imagine ce nu ştie durerea timpului indiferent de complexitatea momentului la care este supusă.

litere obosite de perfect

era aproape sfârşitul lumii când te-a strigat în acea seară. simţeam că marea se agită şi vrea să fugă din calea ta, explodând în ploaie sau fulgere, poate chiar în ninsoare. ştiam că Te apropii să-mi vorbeşti, ştiam că erai acolo să-mi răspunzi la orice nemărturisire ce-mi spinteca sângele din vene. se apropia a toamnă, iar eu mă depărtăm de toate obstacolele pe care le creasem intenţionat în dreptul rătăcirii. eram deja într-o stare de banal eşec, dar poate chiar acolo, în liniştea aia se scria lumea din nou, lumea ochilor mei, lumea vieţii mele. am tot căutat să văd unde ştergi şi cum rescrii, am îndrăznit să Te provoc la un duel nedrept, trişând oarecum cu biblia, cu promisiuni ce nu mi le făcusei mie, pe care eu nicidecum nu ştiam să le respect. nici nu ştiu dacă Te-am îndemnat să mă mistuiesti sau poate asta îmi tot doream eu de o vreme. ştiu că ai zâmbit destul de dureros, pradă parcă tuturor răstingnirilor din epoca prezentului meu. şi cum se mai converteau păsările în poezii, de parcă albatroşii şuierau fum şi deveneau culoare pentru peniţa mea ruptă. Te-aş fi scris cu italice, dar aveam mână rupă în mai multe locuri, exact de acolo de unde se porneşte alfabetul vorbelor mele. mă priveai în ochi şi eu mă aşteptam să leşin, să gust fundul mării cu corali, să înghit apa rece şi să trec în realitate, însă ai îngăduit să fie doar o revelaţie a chipului tău uman, nedorind o moarte prematură a sufletului meu. apoi doar am vorbit, eu certându-mă cu Tine, tu mişcând o altă foaie pentru iertare. nici nu ştiu de ce ai rămas acolo sau cum se face că mi-ai golit buzunarele de gloanţe, fără să mă întrebi dacă aş îmbrăţişa moartea ca trecere în raiul Tău? într-un fel ştiam că ai în tâmpla Ta toate răspunsurile şi eu te ispiteam cu alte întrebări. tot scriai cu degetul în tina fărădelegilor mele litere pe care nu le puteam desluşi, de parcă aş fi încercat să înţeleg creaţia. şi tot scriai la îngeri de se plictisea marea să fugă. poate nici nu erau îngeri, poate erau doar alte forme pe care eu puteam să le am dacă ascultam căutarea. apoi s-a făcut iar seară, iar dimineaţă şi iar eu. m-ai făcut din nou după placul vorbelor tale, ca şi cum aveam nevoie să-mi măsori tâmpeniile cu metrul dragostei tale, găsindu-mă rătăcit între absurd şi reverie. după aia nici nu ştiu dacă m-am rătăcit sau dacă mergeam încă pe ape. ştiu că m-am trezit îndreptându-mă către acei copaci împletiţi, plutind într-o barcă majestică, însă nu singur. oare asta scriai cu degetul în tina neînţelegerilor mele? numele ei?

Happy Birthday, John Wesley. Two Silver Spoons. And Thousands of Souls.

 

Thank you, John Wesley, for your practicing what you preached about money. John Wesley was born on this day 1703 (same year as Jonathan Edwards). He was one of the great evangelists of the 18th century. Today I want to celebrate his attitude toward money.

He is famous for saying: “Having, first, gained all you can, and, secondly saved all you can, then give all you can. (Sermon 50, “The Use of Money” in The Works of the Reverend John Wesley, 1840, edited by John Emory, Vol. I, 446). Here is how he lived this out.

In 1731 he began to limit his expenses so that he would have more money to give to the poor. In the first year his income was 30 pounds and he found he could live on 28 and so gave away two. In the second year his income doubled but he held his expenses even, and so he had 32 pounds to give away (a comfortable year’s income). In the third year his income jumped to 90 pounds and he gave away 62 pounds. In his long life Wesley’s income advanced to as high as 1,400 pounds in a year. But he rarely let his expenses rise above 30 pounds. He said that he seldom had more than 100 pounds in his possession at a time.

This so baffled the English Tax Commissioners that they investigated him in 1776 insisting that for a man of his income he must have silver dishes that he was not paying excise tax on. He wrote them,

I have two silver spoons at London and two at Bristol. This is all the plate I have at present, and I shall not buy any more while so many round me want bread.

When he died in 1791 at the age of 87, the only money mentioned in his will was the coins to be found in his pockets and dresser. Most of the 30,000 pounds he had earned in his life had been given away. He wrote,

I cannot help leaving my books behind me whenever God calls me hence; but in every other respect, my own hands will be my executors.

In other words, I will put a control on my spending myself, and I will go beyond the tithe for the sake of Christ and his kingdom.
(Quotes from Mission Frontiers, Sept./Oct. 1994, nos. 9–10, pp. 23–24)

Fasole în lada de zestre

Cotrobâind prin pod după nişte teneşi de anul trecut (o, Doamne, ce depozite de vechituri sunt podurile curbate ale românilor!), am dat peste lada de zestre a bunicii. Cu ornamente încântătoare şi cu praful de jumate de deget, când i-am deschis capacul depozitarului straielor primite la nuntă de mam’mare, am fost întâmpinat c-un scârţâit de criptă vizitată la miezul nopţii şi de-o imagine demnă de Guiness Book! Din mica lădiţă decorată a mobilierului tradiţional, părinţii mei au scos definitiv straiele şi-au pus… fasole!
Lada de zestre era averea miresei. Îndesată de părinţii fetei ce se mărita, lada de zestre era cartea de vizită a familiei. Era legitimaţia de soţie devotată, paşaport pentru abc-ul căsniciei, gura de oxigen pentru vremuri de restrişte. Era mândria casei, ocupând locul central. În jurul ei, restul mobilierului pălea.
Demodată, după 100 de ani, lada de zestre a bunicii stă aruncată sub colbul uitării. Destinată să fie aşezată în capătul laviţei/patului pentru a păstra hainele de sărbătoare, podoabele populare, zgardanul, mărgelele, actele casei, banii şi tot ce era mai de valoare, fosta purtătoare de comori a devenit loc bun de-adăpostit fasole – comoara bună de pus în oală a oamenilor de la ţară!
Făcând o analogie cu lada de zestre a Bisericii, evenimentul hazliu de mai sus, mi-a dus gândul la o predică a fratelui Petru Lascău, care întreba lăcrimând “Cine ne-a furat comoara din lada de zestre?”. Adică unde este astăzi Duhul Sfânt din Biserică?
Odată înălţat la cer, Hristos nu ne-a lăsat săraci, ci în locul Său ne-a dat Trusoul Divin: Duhul Sfânt, care este, aşa cum ştim cu toţii: zestrea bisericii! Fără El, Mireasa nu creşte, Biserica nu se înmulţeşte, fraţii nu pot lua decizii înţelepte (Faptele Apostolilor 15:20). Nu au cum, cu toate tehnicile de intelecto.
Ca şi bătrânii mei care au considerat lada de zestre ceva învechit şi nepotrivit vremurilor actuale, pentru bisericile contemporane, Duhul Sfânt e demodat, a devenit Cenuşăreasa predicilor, e negat ori ridicularizat. Startul cesaţionist l-a dat Augustin, care a scris că Duhul nu se mai manifestă prin daruri în biserică. Ceea ce nu vor unii azi să înţeleagă, e că Sfântul Părinte a trăit exact în perioada în care biserica a devenit din prigonită prigonitoare, când creştinii erau aduşi cu arcanul în altare de pe coastă şi botezaţi. Însă între păgânii-creştini fardaţi, chiar udaţi în botez, Duhul Sfânt nu se coboară.
Continuţionaliştii au căzut în cealaltă extremă: abuzează prin expuneri în care unii fac show, alţii văd duhuri în biserici, alţii visează cu ochii deschişi. Ades, trec dincolo de Apocalipsa 22. Iar ce aduc de-acolo, din punct de vedere biblic, nu-s comori, ci mai degrabă… fasole.
Biserica ce nu-şi foloseşte comoara din lada de zestre, riscă să arunce în lupta pentru cer predicatori ce merg de colo-colo prin adunări şi fiindcă nu citesc Scriptura cu ochelarii Mângâietorului, expunerile de la amvon aduc poporului un amestec de Geneză şi Apocalipsă, un fel de iahnie spirituală, o fasole bătută, cu multe boabe, neunsă. Greu de digerat. Consecinţa: un public tot mai pestriţ, tot mai zgomotos, tot mai monden, tot mai robit, nemulţumitor, nesfinţit, nepregătit, neimplicat. Stereotip, sterp, static, stângaci. Nepocăit, nemântuit. Sortit eşecului şi pieirii.
Acolo unde din lada de zestre se scoate zilnic Duhul Sfânt, se produce mişcarea despre care Spurgeon susţinea că Biserica are cea mai mare nevoie. Fiindcă Duhul nu stă impasibil, nu tace, nu trece neobservat. El se mişcă, lucrează, cosmetizează sufletele. Duhul Sfânt e agentul regenerării, instrumentul schimbării caracterului, agentul sfinţirii, dinamul creşterii spirituale. E darul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2:38), sigiliul (Efeseni 1:13), arvuna creştinului pentru momentul răpirii (Efeseni 1:14). El posedă raţiune (1 Corinteni 2:10-11), a inspirat Scripturile, predicatorii, misionarii, conduce Biserica în închinare, inspiră poeţii, scriitorii, laudă, învaţă, mustră, mijloceşte pentru credincioşi cu „suspine negrăite” (Romani 8:26), dă îndrăzneală, „toarnă dragoste în inimi” (Romani 5:5), vorbeşte (1 Timotei 4:1), convinge păcătosul (Ioan 16:7), îndrumă (Faptele Apostolilor 8:29),îmbărbătează (Faptele Apostolilor 4:31), generează naşterea din nou (Tit 3:5), face minuni, se întristează (Efeseni 4:30) sau poate opri vestirea Cuvântului (Faptele Apostolilor 16:6)!
Biserica prezentului este săracă tocmai pentru că nu foloseşte Duhul din lada de zestre. Problema care mă doare pe mine este dacă mai e acolo sau a plecat? Căci am putea să trăim ca în vremea lui Ezechiel: se aduceau jertfe la Templu, necontenit, dar sehina lui Dumnezeu plecase din locul prea sfânt!
Să aruncăm fasolea din lada de zestre. Locul ei nu e în biserici, ci în frigidere. Curăţindu-ne inima, vom reprimi Destinatarul. Avându-L pe El, El ne va avea pe noi! Ioan ne spune că Duhul Sfânt va fi în noi şi va rămâne cu noi. Iar noi vom fi cu El, şi în El. Ca să arate practic acest fenomen, Papias ucenicul lui Policarp, a băgat un fier în foc. După ce l-a scos, ucencii au văzut foc în fier!
De Pentecosta, vă doresc nu numai să vedeţi Focul, ci, să-L şi aveţi!